Forumul pasionatilor de trenuri din România

Acest forum a fost creat pentru cei care iubesc cu adevarat trenurile din Romania!
 
AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  ConectareConectare  InregistrareInregistrare  

Distribuiți | 
 

 Calea ferată si literatura română:

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : Înapoi  1, 2, 3, 4
AutorMesaj
NB 2009

avatar

Numarul mesajelor : 114
Reputatie : 2714
Data de inscriere : 06/09/2010

MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   Sam 19 Aug 2017, 20:16

I. L. CARAGIALE

C.F.R.
Doi amici, Niță și Ghiță, șed la o masă în berărie și vorbesc încet despre cine știe ce. Ușa stabilimentului se deschide cu zgomot, și intră foarte vesel un mușteriu nou, un om mai mult tânăr ca bătrân. După toate aparențele, sosește dintr-un alt stabiliment similar, unde trebuie să fi stăruit mult. Noul sosit se uită la mesele ocupate, pare c-ar căuta o cunoștință, și-și oprește în sfârșit privirile asupra celor doi amici. Cu pas mai mult hotărât decât sigur, vine drept la masa lor.
Mușteriul cel nou îngălează silabele, pe unele prea slabe neglijându-le chiar de tot.
Mușteriul – Salutare, neică.
Niță și Ghiță – Salutare.
M. – Îmi dați voie ?
N. – … Poftim.
M. – Nu vă deranjez, ca’ va-s’ zică.
G. – … Nu.
M. – Vorbeați ceva secret ?
G. – … Aș !
(Tăcere.)
M. – Frate… o fi târziu ?… că pe-al meu l-am dat să-l dreagă…
N. – Unu fără un sfert.
M. – Umbli regulat ?
N. – După gară.
M. – … Mița acu trebuie să fie… Cât ai zis că e ?
G. – Unu fără un sfert.
M. – … între Ghergani și Conțești… Am lăsat-o să plece cu șeful… (bate tare-n masă) Bine, frate, eu nu beau nimic, ca’va-s’zică ?… Dă-mi o halbă…
(Niță și Ghiță se uită unul la altul, întrebându-se reciproc din ochi cine este amicul.)
Amicul (ciocnește halba cu paharele amicilor și bea) – Pardon… un moment. (Pleacă.)
G. – Cine e amicul ? Îl cunoști ?
N. – Nu.
G. – E cam trecut…
N. – Ce cam ! e bine de tot.
Amicul (se-ntoarce la loc) – Frate, e târziu ? Câte să fie ?
N. – Unu și zece.
A. – Acuma sunt în gară la Titu: mănâncă gogoși la madam’ Mari, ca’va-s’zică.
G. – Cine, nene ?
A. – Mița, nu ți-am spus ?… Băiete, o halbă.
N. – Frate, cine e Mița asta ? fă-mă să-nțeleg.
A. – Cum ? nu știi ?
N. – Nu.
A. – Nevastă-mea, frate.
G. – Bine, nene, nu ți-e frică s-o lași singură noaptea pe drum ?
A. – Păi nu ți-am spus că nu e singură ?… e cu șeful…
N. – Bine-bine, înțelegem noi, dar… în sfârșit, tocmai d-aia… parcă… de… o femeie singură…
A. – N-ai grije ! Cupeu separat… Intri, închizi lumina, tragi perdeluțele și te-ncui pe dinăuntru: cupeu de servici, ca’va-s’zică-sepa’at ! (face cu ochiul) Poți să dormi până dincolo de Filiași… Trenul 163… ăl mai bun pentru noi ăsta e: trenul 163… (cei doi amici râd.) Câte sunt acuma ?
N. – Unu și jumătate trecute.
A. – A plecat din Titu… A trecut și de Mătăsaru. Mița acu trebuie să-i tragă la soamne…
G. – Da’ șeful ?
A. – Și șeful… Pardon… un moment. (pleacă.)
N. – E dulce.
G. – Bărbat de zahar.
N. – Stăi, să vedem ce fel de persoană e Mița.
A. (se-ntoarce la loc) – Singură, n-aș lăsa-o eu ! știi ! femeie tânără, nu face să umble singură… Sunt măgari cari n-au maneră și…
G. – … Dacă o fi și curățică.
A. (pufnește de râs) – Curățică !… Mița, curățică !… Ce vorbești, dom’le ? Îmi pare rău… Frumoasă, dom’le ! îngheață puțul… Stăi, să vezi… (Se caută în buzunar, scoate portofelul și din portofel o poză, pe care o trece amicilor. Amicii privesc lung poza cu niște ochi plini de admirație.) Ei ? așa e ?
N. – Strașnică, domnule !
G. – Minune !
A. (mândru) – Aș ! poza e moft ! s-o vezi în natură, dom’le… e ceva, ca’va-s’zică… Mă rog, destul ! s-o vezi în natură !
N. – E naltă ?
A. (cu siguranță) – Potrivită.
G. – Blondă ?
A. – Aur, nu altceva. Uite păr ! Crezi că-l face cu fierul ? Aș ! natur… S-o vezi dimineața, cum drăcuiește, că nu și-l poate descurca… E lucru mare !
N. – De câți ani e ?
A. – Cam de câți zici d-ta, după poză ?
N. – De vreo douăzeci și cinci.
A. – Vezi ?… Și mai zici că-n poză te flatează… N-a-mplinit nici douășunu.
G. – Fie, nene, să vă trăiască ! ați știut ce-ați ales… Și o iubești ?
A. – Ei, bravos !… Cum să n-o iubești !… E lucru mare, domnule, când îți spui. Apoi în gară la noi, e comedie ! Toți pasajerii, când trece trenul ziua, toată lumea, uite așa întoarce capul și se uită la ea, la fereastră, – că stăm sus în gară.
N. – Da’… șeful unde șade ?
A. – Tot sus.
G. – Șeful e familist ?
A. – Aș ! Nu vrea să se-nsoare; zice că nu ține la femei. Ce mai râde Mița de el, e lucru mare ! Mereu îl tachinează, și să vezi ce e frumos, că el se supără ! Odată, nu știu cum l-a tachinat, că s-a certatără strașnic – n-a vorbitără… o zi-ntreagă…
N. – Și pe urmă ?
A. – Pe urmă s-a-mpăcatără: trebuia să se-mpece, n-avea-ncotro ! dacă mâncăm împreună, ca’va-s’zică ! știi, vine de stă cineva vizavi la masă… nu se poate ! A stat ei serioși cât a stat, și mă făceam și eu serios, și zice șeful: „Pardon, mașer, v-am călcat !“ și pe urmă ne-a pufnit pe toți râsul…
G. – Da’ șeful ce fel de om e ?
A. – Foarte bun băiat…
N. – Nu adică de bun; dar ce fel de om e ? în vârstă ?
A. – Ei aș ?… nici de treizeci de ani… Să vezi, dom’le, frumusețe de băiat ! Stăi, că am uitat să vi-l arăt. (Scoate iar portofelul și din portofel o altă poză.) Uite. (Amicii iau poza și o privesc cu oarecare gelozie.) Așa e ?
G. – Voinic bărbat !
A. – Aș ! să-l vezi în natură. Mai nalt ca d-ta ! și încă în poză nu iese roșu !… Să-l vezi când își pune șapca roșie, așa cam la o parte… Strașnic, dom’le ! mustățile alea negre ca abanosul și niște sprâncene ! Când trece trenul, toate cucoanele cu ochii la el, să-l soarbă și mai multe nu ! Dacă n-ar avea șapcă roșie, l-ar deochea diavolițele !
N. – Da, scuză-mă, să te-ntreb, copii aveți ?
A. (râzând foarte tare) – Ce vorbești, nene ?… sunt însurat numa de cinci luni…
N. – Așa ?… apoi atunci, nu e vremea pierdută; o să aveți…
A. – Așa nădăjduim și noi… Câte ceasuri sunt ?… ia vezi.
G. – Două ș-un sfert.
A. – Acuma intră în Leordeni.
N. – Mă rog, da’ dumneata ce ești acolo la gară ?
A. – Eu ?… Magazioner… Mai luăm un rând ?
G. – E cam târziu; mâne am canțilerie de dimineață…
A. – Numa un rând… Băiete ! trei…
N. – Și acuma ești în congediu ?
A. – Ce conged !… Ce să mai cer conged ! Mă-nvoiește șeful când vreau să plec. Pot să lipsesc și câte trei zile; mai ales acuma, cu criza asta, nu prea e atâta lucru !
G. – Nene, dă-mi voie să-nchin în sănătatea soției dumitale… Să vă trăiască !
A. – Mersi !
N. – Și eu închin în sănătatea șefului d-tale… Să vă trăiască !
A. – Mersi !
G. (dă să bea, îi răsare și pufnește) – Nene ! (Cu multă căldurăSmile Nene ! lasă-mă să te pup ! (Se pupă cu magazionerul.) Ești mai dulce ca mierea ! (Râd toți.) Mult aș vrea să cunosc pe șeful și pe soția d-tale ! (Cu duioșie:) Ce-or fi făcând ei acuma ?
A. – Dorm tun… Câte ceasuri ai ?
N. – Trei fix.
A. – A intrat în Pitești… La Pitești stă treiștrei de minute…
(Cei doi amici îl îmbrățișează pe rând și-l pupă cu multă căldură.)
G. – Nene ! ești un om fericit !… să trăiești !
A. – Asta, ce-i drept, așa e… sunt fericit, slava Domnului ! Nevastă frumoasă am, să-mi trăiască ! slujbușoară bunicică am – de ! orișicât să zici, magazioner… dacă nu curge, pică ! de șef încai, ce să mai zicem ! ți-este ca și un frate, odată ce ți-e cumnat, ca’va-s’zică !
(Amândoi amicii, după ce au râs tare, rămân foarte nedomiriți.)
N. – Cum, cumnat ?
A. – Dacă-i fratele Miții !… Da’ ce credeai ?
G. – Atunci, n-am făcut nimic…
A. – Cum, n-am făcut nimic ?
N. – Noi gândeam…
A. – Cum, nene ? Apăi daca nu-i era frate bun, se putea ? Cum, adică ? era să las așa mândrețe de femeie… noaptea… cu așa frumusețe de bărbat ?… în cupeu de servici !… (face cu ochiul) sepa’at, ca’va-s’zică !… (râde cu multă poftă) știi că-mi place !… Câte ceasuri ai ?
N. – Ce-ți pasă ?
A. – Vorba e, vreau să știu unde e Mița acuma.
N. (plictisit) – Trei și jumătate trecute.
A. – A plecat din Pitești… Ai să mergem undeva, să bem câte un jvarț.
G. – Nu mai mergem.
A. – De ce ?
N. – Nu mai ai nici un haz !


A apărut pentru prima dată în „Universul“, 26 noiembrie 1899; inclusă în volumul Momente (1901)
Sus In jos
NB 2009

avatar

Numarul mesajelor : 114
Reputatie : 2714
Data de inscriere : 06/09/2010

MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   Sam 19 Aug 2017, 20:24

I. L. CARAGIALE
LUNĂ DE MIERE

Pe-nserate, după o zi foarte călduroasă, aștept într-o stație mică, de pe linia Brașov–Cluj, trenul interregio care merge spre Pesta… N-aștept mult… Trenul sosește… Repede-mi iau sacul de drum și mă duc la cel mai apropiat vagon de clasa a doua; n-am vreme s-aleg: trenul pleacă-ndată.
M-am suit, a fluierat, pornește.
E foarte cald în vagon și lume multă mai ales în coridor, unde se vorbește tare în mai multe limbi și miroase strajnic a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Intru într-un compartiment, unde văd loc gol; îmi pun sacul în plasa de sus și m-așez într-un colț lângă ușă.
În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colțul opus, de lângă fereastra vagonului. Deși lampa îmbrobodită aruncă o lumină foarte slabă și nu pot distinge figurile, înțeleg după siluete că e o pereche tânără, un domn și o damă, cari șoptesc foarte încet; cât de încet însă, și cu toată uruitura ritmată a roatelor, cari sfârâie acum cu o viteză onorabilă, tot prind din șoaptele tinerei perechi câtva cuvinte:
– Dracul l-a mai adus și p-ăsta ! zice dama.
– Taci ! zice domnul; să n-auză ! poate-i român…
„A ! așa ți-e vorba ? zic eu în gândul meu; bine !“
Gândind astfel, mă-nchei până jos la waterproof, îmi apăs șapca pe ochi și mă rezem cu ochii mijiți, ca și cum m-aș așeza pe somn. Dar n-apuc să isprăvesc mișcarea și aud lângă mine, la ușa compartimentului, tușind cineva tare și scurt de trei ori, așa că fără voie mă ridic și mă uit ca la un semnal ce mi s-ar da după-nvoială. O doamnă în vârstă – o văz bine la lumina lămpii din coridorul vagonului; ea a tușit. E un fel de mahalagioaică… N-o cunosc… Mă reașez la loc, și, întorcând privirea înăuntrul compartimentului, văz că domnul a trecut lângă ușă în capătul cestălalt al banchetei, drept în fața mea.
Închiz un moment ochii.
– Pardon ! auz un glas de femeie…
Și simț că mă-nghioldește cineva împingându-mi genuchii. Mi-i retrag cât pot și deschid ochii.
Cocoana care a tușit adineaori ajută pe un domn destul de burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră cu pasul nu prea sigur și, ținut de cocoana de-aproape, merge, clătinat de mișcarea trenului, să se așeze greoi în capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, față-n față cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit.
– Cocoană Sofițo, zice domnul cam gâfâind, dă-ntr-o parte perdeluța de la lampă, mi-am pierdut pernița…
Cocoana care a tușit se urcă pe banchetă și face lumină.
Acum pot vedea bine pe tovaroșii mei de călătorie.
Doamna cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea banchetei, cu ochii-nchiși, este o strălucitoare frumusețe blondă, de vreo douăzeci și doi-și trei de ani. Domnul cel tânăr care-mi stă în față, în aceeași poză ca și doamna, însă invers, ca un pendant arhitectonic, este un bărbat oacheș de vreo treizeci de ani, voinic și frumos, totuși cu o expresie foarte blândă. Domnul cel gros – care acuma și-a găsit pernița și s-a culcat, ghemuit pe jumătatea banchetei, cu fața la perete cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta din față – este un om nu tocma bătrân, între cincizeci și șaizeci de ani; pare că e foarte obosit de drum; poate chiar să sufere de ceva, judecând după îngrijirea cu care-l conduce cocoana. Aceasta a patra tovaroșe a mea de compartiment este o femeie uscățivă de vreo patruzeci și ceva de ani; trebuie să fi fost tare frumușică pe vremea ei; un tip picant, și niște ochi scânteietori, plini de vioiciune și de viclenie.
Îndată ce și-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă pe banchetă și dă la loc perdeluța peste lampă.
În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu ochiul pe sub cozorocul șepcii.
– Mamițo ! întreabă încetișor doamna cea tânără, ridicând capul de pe rezemătoare; ce face Mișu ? doarme ?
– Ei ! aș ! răspunde și mai încet domnul cel din fața mea.
– Atunci, de ce nu vii la loc ? șoptește doamna.
– Mai stăi un minut, soro, zice cocoana, că nu mori ! Uite e și omul ăsta străin.
– Fir-ar al dracului ! Dracul l-a mai adus și p-ăsta !
– Taci, soro ! dacă aude și-nțelege românește !
Și zicând acestea, cocoana vine de s-așează brusc lângă mine și mă-mpinge. Eu sar ca din somn, și cocoana:
– Pardon ! v-am făcut deranj… Dv. știți românește…
– Nem tudom ! zic eu…
– Dv. ungur ?
– Ighen…
– Și nu-nțelegeți deloc… deloc ?…
– Nem tudom !
– Bată-te Dumnezeu de boanghen ! zice tânăra.
Pe urmă cu humor:
– Mișule ! Mișule ! ci, haide o dată !
În același moment domnul care doarme începe să sforăie. Domnul cel tânăr se scoală din fața mea și trece iar la locul unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se scoală de lângă mine și-mi trece în față în locul tânărului.
– Culcă-te și dumneata, mamițo; e târziu ! zice tânăra.
În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din coridorul vagonului în compartimente, și, din norocire, toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni.
Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din față-mi; eu mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu domnul care sforăie cu putere.
Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină: cu ochii-nchiși, o să aud mai bine…
– Ah ! suspină doamna, ah ! Mișule, încă o zi ! încă douăzeci și patru de ceasuri ! mâine seară, suntem singuri !…
Și… se sărută… Aud bine… Se sărută: o dată lung, apoi, de mai multe ori pe rând, scurt și des și tare…
– Ați nebunit de tot ! mormăie cocoana.
– Ci, dormi odată, mamițo !
– Nu e vorba de mine; mai e și om străin…
Eu horcăi.
– Dă-l dracului de boanghen ! nu-l auzi cum mână porcii ?… Mișule ! dragă Mișule !
Și iar sărutările…
Apoi, din adâncul sufletului:
– Off !… Mișule !… Mamițo !… mamițo !…
– Ei ! ce e, soro ? ce mai poftești ?
– Tot nu dormi ?
– Mi-e cald ! nu pot să dorm…
– Atunci, du-te puțin p-afară.
Cocoana se scoală și trece-n coridor…
Și mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc… Un sărutat prelung amuțește… Mă ridic de pe banchetă și, fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor.
Cocoana vrea să-și răsucească o țigaretă de tutun; eu scot tabacherea mea și-i ofer galant țigarete cu carton.
– Mersi.
– Keirem… zic eu, și-i dau foc.
– Care va să zică nu știți deloc, deloc românește ?
– Mit ? întreb eu.
– …românește.
Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; totodată, îi ofer, din ploscuța mea de drum, cognac. Cocoana primește bucuros, apoi:
– Bravos cognac ! așa zic și eu… Mersi !… Trebuie să fie scump…
Eu iar dau din umeri și-i ofer altă țigaretă.
Sunt hotărât – deși nu-nțeleg românește – să stau în compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de cuviință să intre iar la loc în compartiment.
A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, și din compartimentul nostru se aude tușind de trei ori… Cocoana intră… Peste două-trei momente, intru și m-așez la loc, lungindu-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă.
…Aha ! trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe acoperișul vagonului și plescăie pe geam.
– Mamițo… culcă-te… și… matale.
– Iacă… mă culc… Dar… culcați-vă… și voi… fiți cum…
....................................................
…Îmi pare c-auz o muzică… Ce strălucitoare armonie !… un marș maiestos !… da !… o paradă… ce de lume !… armată… multă armată… a ! nu ! e la teatru… nu ! nu armată… parcă e un stol de porumbei… iată doi… cum se sărută și se giugiulesc… Visez ?…
Dar ce e ? ce bufnitură !… ce duduială ! Sar în sus… Am dormit ! am visat ! E lumină bună de ziuă. Cum m-am speriat ! am crezut că e un accident… Când colo, ce ? Doamna cea tânără, cine știe cum, din somn, a alunecat de pe bancheta ei și a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, care s-a deșteptat speriat și el. Ce e însă curios e că toți din compartiment ne-am deșteptat; numai tânărul domn doarme… acum în colțul din fața mea.
Eu mă culc la loc: mai am nevoie de odihnă.
E ziuă mare… Domnul cel gros se ridică și șade pe banchetă cu picioarele descălțate-n jos. Doamna tânără s-a rezemat iar cu ochii-nchiși. Cocoana-n vârstă, alături de ea, cască.
– Coană Sofițo, zice domnul cu glas blajin, ia vezi unde mi-e cornul…
Cocoana caută în plasă și dă jos un cornet acustic, domnul îl ia și-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi:
– Coană Sofițo ! cum zici dumneata să-ncep ? cum mi-a spus Buiucliu ? cum mi-a spus Schachmann ? ori cum mi-a spus Urechiă ?
Cucoana, vorbind aproape și tare în gura largă a cornetului:
– Cum ți-a spus Buiucliu ?
– Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc…
– Da Schachmann ?
– Mașina electrică…
– Da Urechiă ?
– Hapurile alea americane… cum le zice ?
Cocoana, tare și adânc în cornet:
– Pink…
– Héhé… da…
– Eu zic să le-ncepi pe toate odată.
– Așa zic și eu.
– Tot ai vreme acuma: și Mița are să stea la Franțișbat vreo două-trei luni.
– Cât ? întreabă domnul.
– Vreo două-trei luni ! strigă cocoana în cornet.
– Cel puțin patru, a spus doctorul ! răspunde domnul.
Și zicând acestea, dă cocoanii cornetul și se culcă la loc cu spatele spre bancheta din față.
„Am înțeles !“ zic eu în gândul meu.
Domnul începe să sforăie.
– Mișule !… Mișule ! !… Mișule ! ! !
– A adormit ! zice cocoana.
– Bravo ! zice tânăra… Da boanghenul doarme, mamițo ?
Eu horcăi.
– Nu-l auzi ?
Tânăra se scoală de la locul ei și trece lângă Mișu, în fața mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din fața domnului care horcăie.
…A trecut poate un ceas… parc-a fost o clipă… M-a lovit ceva peste picioare… Deschid ochii; e lumină de soare…
Domnul horcăie mereu… Cocoana fumează veghindu-l…
În față-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind: femeia cu capul cel frumos pe umărul și pieptul voinic al omului, care o reazimă cu brațul drept pe după spate, pe când în mâna stângă îi ține amândouă mânușițele.
Ne-apropiem de Pesta.
Cocoana a moțăit cât a moțăit și a adormit și ea… O ! Argus !
Domnul care horcăie face o mișcare… vrea să se scoale… Se scoală !
Eu mă ridic desperat și, apucând cele trei mâni din față, le zgudui puternic.
Tânăra pereche sare drept în picioare.
– Ptfiu ! fir-ai al dracului de boanghen ! Cum m-ai speriat !
Dar eu, neînțelegând românește, i-arăt pe domnul care se-ntoarce și deschide ochii, pe când tânărul a și pierit în coridor.
În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea tânără și mamița. Pe masă, alături de ceașca domnului, stă cornetul acustic… La o masă foarte aproape e tânărul meu tovaroș de compartiment, care răspunde la numele de Mișu.
Eu mă apropiu de masa unde sunt damele, salut politicos, iau cornetul, și-l pun cu deschizătura cea mică în urechea domnului; domnul și-l așează cum știe, mai bine; apropiu gura de deschizătura cea largă și zic tare și răspicat:
– Boierule ! deși n-am onoare să vă cunosc… vă rog să vă uitați încoace…
Și-i arăt masa unde e d. Mișu. Boierul se uită încotro i-arăt; cocoanele au înlemnit.
– Boierule ! adaog eu, vezi pe tânărul acesta ?… îl vezi ?… îl vezi ?
– Ei ! da; ce ?
– Te-ntreb numai de curiozitate !
Apoi, întorcându-mă cătră damele aiurite:
– Călătorie și petrecere bună, coconițelor ! Vă sărut mânușițele !
…Și boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat să-și răzbune pe o tânără ușuratecă, turburându-i mai mult decât o clipă luna de miere.


A apărut în „Moftul român“, nr. 11, 10 iunie 1901, fiind ulterior retipărită în „Calendarul Moftului român“, 1902; a fost inclusă în volumul postum Reminiscențe (1915)

Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member
avatar

Numarul mesajelor : 1103
Varsta : 61
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 4066
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   Sam 19 Aug 2017, 23:32

Inedite si...actuale!
Mai aveti?
Sus In jos
NB 2009

avatar

Numarul mesajelor : 114
Reputatie : 2714
Data de inscriere : 06/09/2010

MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   Dum 20 Aug 2017, 19:50

Actuale, într-adevăr ! Smile
Ar mai fi câteva (Caragiale a fost mare "consumator" de peisaj și mediu ...feroviar !).

O observație: corectorul automat a pus în text "Trenul interregio" : sigur, așa zicem azi, în textul original era, bineînțeles,  "acceelleerraatt" !
Sus In jos
NB 2009

avatar

Numarul mesajelor : 114
Reputatie : 2714
Data de inscriere : 06/09/2010

MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   Mier 23 Aug 2017, 21:17

I. L. CARAGIALE

C.F.R.
Raport către șeful mișcării, din partea șefului unei gări

„În noaptea de… frânarul Ioan Popescu având serviciu de zi și fiind de ieri beat, care dormise la vagoanele încărcate cu vinuri și pesemne a abuzat prin efracțiune, sosind trenul de marfă 203, manevrând în stare de beție, a fost apucat între două tampoane și omorât, lucru care i s-a mai întâmplat de atâtea ori mai ales având serviciu la vagoanele cu băuturi.“

(„Moftul român“, 4 aprilie 1893)
Sus In jos
MariusM
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 1943
Varsta : 29
Localizare : Pitesti
Reputatie : 5464
Data de inscriere : 27/08/2008

MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   Joi 28 Sept 2017, 18:57

Alexandru Mușina - Budila Expres

1. Introducere

Cei care m-au iubit au murit înainte de vreme,
Cei care m-au înțeles
Au fost loviți pe la spate și înmormântați în grabă, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au înnebunit
Și-și plimbă în soarele amiezii
Privirea tumefiată, creierul mirosind a cloroform.

După o iarnă lungă a venit vara caldă,
Fructele noastre nu au avut timp să se trezească,
Fructele celorlalți se vând la suprapreț. Dimineața
Ne primește totuși cu brațele deschise, totuși lumina
Mai bate în epiderma fanată, totuși vântul
Ne mai aerisește orbitele duhnind de amintiri.

Am pierdut totul. Portarii hotelurilor
Ne-au uitat, femeile fragede și aristocrate
Ne-au uitat, hamalii din gări ne-au uitat și liftierii,
Vânzătoarele de flori și negustorii de nestemate,
Ne-au uitat străzile, ne-au uitat casele albe
Pe care urca iederea ruginie a vechii „la bella estate”.

Am pierdut totul.
În paradis, în clipă cea repede, în metalul închipuirii
Nimic din noi n-a rămas. Un avort
Rapid, aseptic, elegant.
Totuși dimineața mai întinde
Brațele ei transparente, de caracatiță, spre trupul
Învinețit de somn și de vise, totuși aerul
Mai face troc cu celulele spongioase, totuși moaca roșcată
A servietei mai rânjește, tâmpă, fericită.

2. Senzație

Din când în când trompeta îngerului
Scoate sunete de fanfară. Din când în când ne așezăm la masă
Ciocnim ouă roșii sau pahare de vin, conversăm.
Din când în când
Dansăm în semiîntuneric cu femei
Proaspăt spălate și mereu stânjenite, din când în când
Ieșim în spatele casei, la munte, din când în când
Stingem lumina și transpirăm.

Sau se sparge conducta, vecina țipă
După poștașul întârziat cu pensia, bețivii urinează
Pe zidul caselor de vizavi, o salvare
Trece ușor pe deasupra inimii și duce mai departe
Câte un corp solid familiar.

Din când în când se aude trompeta,
Mașini greoaie ca niște hipopotami stropesc
Pavajul încins, vânzătoarele din cofetării
Fac strip-tease și, goale, se bat cu frișcă, din când în când
Câte un director se umflă ca un balon, se înalță
Apoi se sparge, dispărând din Univers, din când în când
Câte-un afiș
Multicolor ne promite Noul Ierusalim,
În schimbul a treizeci de bani sau al tăcerii.

Sau traversăm zidul putrezit al Grădinii și culegem
Globuri de aur cu care îmblânzim viitorul, sau deschidem
Nasturii aerului și posedăm furioși
Trupul cald încă al iluziei.

Din când în când ne amintim de Gondwana,
De pelasgii mâncători de scoici, de Cung-Fu,
Ne amintim de sarea-n bucate, de Rosamunda,
De vasele din Micene, de sandaua
Filozofului, din când în când pomenim
Nume fără sens, însă dulci
Inimii noastre: Herbert Read, Marcuse,
McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu, din când în când
Vindem pielea ursului din pădure și ne
Cumpărăm jucării.


3. Context

Și apoi mă înâlnesc cu păianjenul blond,
Cu arlechinul domesticit, cu domnișoara de silicon,
Cu ursulețul Yoghi, marele gagicar.
Toți mă întreabă despre poezii, toți mă întreabă
Cum e noua mea viață.
Nu sunt triști dar nici veseli. Trăiesc
Într-un aer de celofan, așteaptă clipa
În mare liniște, gata împachetați.

Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuință
Țâfnoasă și plină de rușine a adolescenței,
Despre poezie, precupeață grasă și care
Ne-a luat pe nimic inimile de puștani și le-a pus pe ață
Despre poezie, cuvânt plicticos,
Pe care dicționarele-l mai pomenesc
Din conformism și vocație inerțială.
Despre noua mea viață în ținuturile boreale,
Dincolo de sciții cei îmbăcați în blănuri,
Și, bineînțeles, despre Budila-Express.

4. Defulare
Și noi am călătorit cu Budila-Express
În diminețile toamnei, în amiezele de vară,
Sub cerul iernei, primăvara am călătorit
Cu Budila-Express.

Și noi am coborât la Hermannsdorf, am văzut
Bidonville-urile din marginea terasamentului,
Nesfârșitele turme de capre râioase, și noi
Am văzut Teliu-Valley, și noi am auzit
Graiurile amestecate ale triburilor de culegători de ciuperci,
Și noi am prăjit slanină la flacăra brichetelor, am croșetat
Răbdători, în așteptarea minunii, și noi
Am vizitat Întorsura-City, ba chiar ne-am întors
Cu preafrumoase suvenire.

Și noi am leșinat prin parcurile din Flowers-Town,
Și noi am văzut cadavrele strivite de locomotivă,
Și noi am traversat simplonuri în care
Poți face dragoste pe tăcute liniștit, și noi
Am adormit, și noi ne-am trezit mahmuri
În Budila-Express.

Și noi am curtat inaccesibilele băștinașe
Cu basmale roz și mirosind a Transpirantz, și noi
Am vorbit la nesfârșit și am ascultat la nesfârșit, și noi
Am consolat văduve triste și neînțelese soții, și noi am mâncat
Pe colțul meselor roșii sandvișuri cu salam,
Cu pui pane, cu branză, cu omleta, și noi
Am violat Legea jucând
Cărți, bând țuica și rom, și noi am călcat în picioare
Principiul indivizibil al demnității de sine.

Și noi am călătorit cu Budila-Express,
Și noi am văzut fețele stoarse, ca niște cârpe ajunse
La gradul zero al folosirii, ale junelor navetiste,
Și noi am simțit fluidul neîncrederii oarbe
Coborând că acidul sulfuric în oase, și noi am văzut
Banchetele jumulite de vinilinul
Din care aborigenii își fac portmonee, și noi
Am descoperit cultul secret
Al stomacului, sexului și capului plecat, și noi
Am pătruns în catacombele realității,
În subsolul paginii de ziar și mai jos de subsol,
Acolo unde nu mai există decât
Carnea și timpul, senzorul obosit.

Și noi am cules laurii de staniol
Ai după-amiezelor petrecute-n ședințe, și noi
Am luptat în întuneric cu diverși
Dumnezei județeni, și noi am stat
Pe malul fluviului și am plâns, și noi am căzut
Sub mesele negeluite ale cazinoului Paupasse-Oul, am răcnit,
am expectorat
Sofistica râncedă a acceptării, și noi
Am auzit șuierul glonțului pe lângă urechi
În Budila-Express.

Și noi am văzut bătrâni reumatici
Din Flot-Royal, nasurile în formă de șa
Ale locuitorilor din Las Crasnas, și noi
Ne-am rătăcit în fauburgul Barcany,
Și noi am flanat pe aleile prăfoase
Din Cité de Sarmache, și noi am cumpărat
Parfumuri și ochelari Made in France
De la parterul blocului turn cu patru etaje.

Și noi am visat în câmpuri cu iarbă, până ce
Vacile ne-au înghițit, mestecat, defecat, și noi
Am ascultat cimpoiul și glasul castrat
Al lui Titir răsunând pe scenele locale, și noi
Ne-am întors vii și teferi seară de seară
În Budila-Express.

Budila-Express! Budila-Express! Budila-Express!

Și noi am știut și noi am iubit,
Și noi am avut și am putut, am scris și-am citit!
Budila-Express, garnitură cu bou-vagoane,
Garnitură dublată, uneori, garnitură bondoacă,
Iute și verde-murdară printre grămezile de cartofi
Putrezind pe câmpuri, pe lângă peroanele
Pline de cioburi și de capace de bere,
Budila-Express, ruginind nevăzut
Precum tinerețea, la încheieturi.

5. Filtru

a) Era o cameră oarecare. Fără pereți
Cordoane moi o legau
De universul placentar. Creierele, ele însele, păreau a nu exista
Decât provizoriu, mereu în așteptarea
Confirmării de dincolo: pastile minuscule de oxigen.

Dar aici se hotăra totul. În această
Metastază incipientă.

Era liniște. Puteam auzi
Feromonii teilor atacând epiderma
Adolescentelor. Semnificantul
Mai înghițind o gură de semnificat.

Apoi el a ridicat mâna. Mâna sa
Avea cinci degete. Fiecare deget
Un trecut și un viitor.


„b) Atunci au năvălit, izbucnit, explodat:
fofilatorii și scatoscotocitorii pontatorii și antemergătorii
lingec*riștii și drogheriștii femeile de cauciuc și cele evidențiate
esanjiștii și stahanoviștii alchimiștii și verslibriștii
lucrătorii cu gură și cu despicătura cu mapa și cu sapa
secretarele și debarasatoarele recții și erecții
matroanele și prefecții balena albă și pajii
coafezele și dormezele brodeuzele și vibromaseuzele
liniștitorii și concasorii p**opalmiștii

verbali și funcționarii municipali contribuabilii
și subcontabilii vacile domnului și semniariștii activiștii
și pasiviștii comutatoarele și prezentatoarele
mamele patriei și tații burduhănoși cititorii
de manual și meșterii de zăbale animatorii
și picolii soioși scopiții și neofiții scrobiții
și neofaliții soldații de plumb și polițaii de carbid
cu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid

c) Ei mi-au spus, sugerat, ordonat:
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE E NECESAR SE CERE
TREBUIE (dar eu…jap!) mi-au spus
E NECE (dar real… buf!) SAR
Ei
TREBUIE! mi-au ordonat.
d) „O.K.” am zis.
Și am îmbătrânit.

6. Ilustrație

„UN VOYAGE AGRÉABLE AVEC BUDILA-EXPRESS”
„ABENTEUER UND EXOTISMUS MIT BUDILA-EXPRESS”
„HAPPY DAYS WITH BUDILA-EXPRESS”
„LA VITA E BELLA CON BUDILA-EXPRESS”

Afișe imense. Color. Peisage.
În prim-plan, o frumusețe locală
Cu basma roz, autentică, și dinții
Întregi și proaspăt spălați. În fundal o fanfară de îngeri
În costume naționale.
Sus In jos
http://mionulescu.blogspot.com
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Calea ferată si literatura română:   

Sus In jos
 

Calea ferată si literatura română:

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 

 Subiecte similare

-
» Calea ferată si literatura română:
» Calea ferată îngustă Sighetu Marmației - Șugatag
» HUEDIN- CALATELE 13.03.2008
» LINIA FERATA BUCURESTI NORD-BUCURESTI COTROCENI-BUCURESTI FILARET-BUCURESTI PROGRESU
» Calea ferată Minieră Ardeleană - Mocănița Hunedoara
Pagina 4 din 4Mergi la pagina : Înapoi  1, 2, 3, 4

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forumul pasionatilor de trenuri din România :: DESPRE CFR :: CFR - FILE DE ISTORIE-