Forumul pasionatilor de trenuri din România
Bine ați venit pe Forumul pasionaților de trenuri din Romania.
Sper ca ceea ce veți gasi sa va fie de folos!

Forumul pasionatilor de trenuri din România

Acest forum a fost creat pentru cei care iubesc cu adevarat trenurile din Romania!
 
AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  ConectareConectare  InregistrareInregistrare  

Distribuiti | 
 

 Cai ferate in patrimoniul UNESCO

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul
AutorMesaj
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Vin 27 Feb 2015, 11:58

Linia Albula

Linia Albula este o cale ferata situata in Elvetia intre Thusis si Saint Moritz din cantonul Grisons. Aceasta este o cale ferata metrica (ecartament 1000 mm) in lungime de 61,67 km, situata in districtul Albula. Ea imprumuta numele sau de la valea raului Albula. Traseul sau este dificil si a necesitat constructia a 39 de tunele si a 55 de viaducte. Exploatarea acestei linii este asigurata de Caile ferate retice (RhB).
Celebrul tren turistic Glacier Express care circula intre Zermatt si Saint Moritz foloseste acest traseu.
Linia aceasta este inscrisa in patrimoniul mondial UNESCO.

Istoric
- 1 iulie 1904 este deschisa linia Thusis – Filisur – Saint –Moritz.
- 15 octombrie 1919, este inaugurata tractiunea electrica.
- 25 iunie 1930 circula primul tren Glacier Express.
- 7 iulie 2008 linia este clasata in patrimonial mondial UNESCO.

Traseul
Linia porneste din statia Thusis de la altitudinea de 641 metri si va ajunge la 1815 metri in punctul culminant din tunelul Albula. Gara Saint –Moritz reprezinta punctul terminus al liniei la altitudinea de 1775 metri. Parcursul este sinuos si include rampe de 35 mm/m.
Pentru a traversa vaile adiacente si a urca versantul muntelui Albula, linia foloseste numeroase poduri si viaducte Ea descrie mai multe bucle pentru a ajunle la  altitudiea maxima.

Operele de arta
Principalele opere de arta sunt viaductul Landwasser, lung de 136 de metri cu inaltimea maxima de 65 de metri si tunelul Albula cu o lungime de 5865 metri.

Sursa:  http://fr.wikipedia.org/wiki/Ligne_de_l%27Albula
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 01 Mar 2015, 23:14

In legatura cu lungimea liniei s-a strecurat o greseala. Lungimea liniei Albula intre Thusis si Saint Moritz este de 102 ,93 km. Distanta de 62 km este inte gara Thusis si celebrul viaduct Landwasser .
Iata principalele statii si opere de arta de pe aceasta linie: gara Thusis –Viaductul Solis – gara Tiefencastel – Viaductul Landwasser –gara Filisur – gara Preda – Tunelul Albula – gara Spinas –gara Samedan – gara Saint Moritz.

Gara Thusis

Gara Thusis 2

Statuie gara Thusis

locomotiva gara Thusis
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Lun 02 Mar 2015, 11:05

Viaductul Solis

Viaductul Solis (Soliser Viadukt in germana) este o constructie monobloc din calcar, formata din 11 arce de piatra care sustin calea ferata.El este suspendat deasupra raului Albula in apropiere de catunul Solis din cantonul Graubunden din Elvetia. Proiectat de inginerul Hans Studer,  a fost construit in 1902 de Munari, Cayre  si Marasi pentru Caile ferate retice care il mai foloseste si in ziua de astazi.Unul din cele mai importante viaducte pe calea ferata Albula ,are o inaltime de 89 de metri, o lungime de 164 de metro si o deschidere principala de 42 de metri.
Asezarea
Viaductul Solis face parte din calea ferata Albula pe sectiunea cuprinsa intre Thusis si Tiefencastel la 49,33 km de Thusis.
Descriere
Viaductul conceput de Hans Studer construit din piatra de calcar este primul pod din Elvetia proiectat conform teoriei elasticitatii.Aceasta solutie de proiectare a permis utilzarea unui arc parabolic astfel incat, constructia a devenit foarte zvelta si asa costul constructiei s-a limitat la 125000 franci elvetieni la preturile din 1902.Cu inaltimea sa de 89 de metri, viaductul Solis este cea mai inalta opera de arta de pe caile ferate retice.
Deschiderea principala de 42 de metri este flancata de alte 10 arce cu deschideri variind intre 8 si 10 metri.
Renovarea
In 1997 viaductul a fost renovat cu mare cheltuiala.Izolatia anterioara dintre patul de pietris si peretii constructiei a fost completata cu un nou sistem de etansare format dintr-o folie impermeabila.In plus a fost reinoit si balastul de sub sine.

Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Solis_Viaduct

Viaductul Solis 1

Viaductul Solis 2

Viaduct Solis carte postala

Solis gara
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Mar 03 Mar 2015, 09:16

Tiefencastel gara 1

Tiefencastel  gara 2

Dupa care urmeaza cel mai spectaculos viaduct de pe aceasta linie:

Viaductul Landwasser
Viaductul Landwasser este un viaduct feroviar aflat in Elvetia, in cantonul Grisons. Este construit intre 1901 si 1903 cu o lungime de 136 de metri si o inaltime de 65 metri.
Viaductul este folosit de caile ferate retice (RhB).Dupa ce a parasit Filisur si strabate un tunel de 216 metri, la a carui iesire, trenul isi continua calea direct pe viaductul care se intinde peste cheile Landwasser la sud de Schmitten.
Constructia
Inginerul care a realizat proiectul a fost germanul Friedrich C.S. von Hennings.Constructia a fost incredintata firmei Muller & Zeerleder.
Viaductul a fost construit cu piatra de calcar gri intunecat. El are cinci deschideri de 20 de metri. Viaductul are un traseu curbat si descrie un arc de cerc cu o raza de 100 de metri.
Constructia liniei Albula incepe in 1898. Ea implica lucrari importante si a fost impartita in 11 sectiuni pentru un total de 55 de poduri si 39 de tunele. Cheile Landwasser au fost printre cele mai dificile obstacole de depasit, motiv pentru care sa decis traversarea vaii inguste printr- un viaduct. Constructia a inceput in martie 1901.In octombrie 1902, cateva trenuri puteau sa-l foloseasca. Acesta a fost pus in functiune la 1 iulie 1903, desi linia Albula nu era pe deplin finalizata.
Diverse
Viaductul a fost  subiectul unui timbru cu valoare de 60 centime, emis de Posta elvetiana la 1 august 1943.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Viaduc_de_Landwasser

Timbru Landwasser

Landwasser 1

Landwasser 2

Landwasser 3

Albula abur film

Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Mier 04 Mar 2015, 11:57

Filisur gara 1

Filisur gara 2

Bergun gara

In aceasta zona au fost construite 3 tunele in spirala

Tunele circulare

tunel albula 4

Urmeaza statia Preda aflata la intrarea in cel mai mare tunel de pe aceasta linie, tunelul Albula

Statia Preda

Albula tunel- Preda

Albula Preda carte postala


Tunelul Albula
Tunelul Albula este un tunel feroviar situat inElvetia, in cantonul Grisons pe linia cailor ferate retice ce leaga Thusis de Saint – Moritz (care are nu mai putin de 39 de tunele si 55 de poduri, culminand cu viaductul Landwasser).
Situat la o altitudine de aproximativ 1800 metri, galeria tunelului are o lungime de 5865 metri si a fost sapata intre 1898 si 1903 la un cost de 7828000 de franci elvetieni. 16 muncitori si-au gasit moartea in timpul lucrarilor. Linia a intrat in exploatare la 10 iulie 1904.
Portalul nordic este situat in localitatea Preda din comuna Bergun/Bravuogn iar portalul sudic la Spinas in valea Bever.
In zilele noastre, Glacier Express strabate zilnic tunelul. Exista de asemenea un serviciu de imbarcare pe tren a autoturismelor intre Thusis si Samedan.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Tunnel_de_l%27Albula

Albula tunel CP

Tunel albula –Spinas gara

gara Spinas 1815 m

gara Spinas 2

gara Spinas 3
Sus In jos
TonyCFR



Numarul mesajelor : 419
Varsta : 16
Localizare : Alba Iulia
Reputatie : 1130
Data de inscriere : 25/02/2015

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Mier 04 Mar 2015, 19:32

Chair interesant, Semafor! O sa urmarez asta cu mult interes! Respect!
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Joi 05 Mar 2015, 10:37

albula viaduct III

albula viaduct II

Zalaint tunel1

Zalaint tunel 2

Albula imagini

harta pe masuta

harta Albula, Bernina

Samedan gara

Gara St Moritz

Gara St Moritz 2

St. Moritz este un oraș în Elveția, unde au avut loc Jocurile Olimpice de iarnă din 1948. Si cele din 1928.
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Vin 06 Mar 2015, 10:56

Aceasta linie este strabatuta zilnic pe langa alte trenuri si de: Glacier Express

Glacier Express este un tren direct ce strabate Elvetia de la Saint-Moritz la Zermatt via Chur, Disentis, Andermatt si Brigue. In timpul verii un tren pleaca de la Saint –Moritz si un altul de la Davos. Cele doua ramuri se intalnesc intre Chur si Disentis.
Descriere
La 25 iunie 1930 la ora 7,30 a plecat primul Glacier Express, cu 70 de pasageri la bord. El a sosit la Saint-Moritz 11 ore mai tarziu.
Acest tren care circula pe calea ferata metrica care apartine Cailor ferate retice si pe reteaua companiei Matterhorn- Gotthard – Bahn, este adesea descris ca cel mai lent tren expres din lume.Pe parcursul a 7 ore si jumatate, trenul trece peste291 de poduri, strabate 91 de tunele si traverseaza pasul Oberalp, punct culminant al liniei actuale situat la 2033 metri altitudine.Expresul trece prin pasul Furka si Albula prin doua tunele.
Numele trenului vine de la Ghetarul Rhone, care a fost odata invecinat cu calea ferata. Pana in 1981, Glacier Express, urca intr-adevar o mare parte a pasului Furka, pana la un tunel scurt aflat chiar sub trecatoare, care permitea pasagerilor sa vada ghetarul de aproape.
In 1982 a fost deschis tunelul de baza Furka, care evita ascensiunea in trecatoare si permite circulatia trenului chiar si in timpul iernii.
Exploatarea vechii cai, abandonate prin deschiderea noului tunel, a fost reluata treptat. Pe tronsoane successive intre 1992 si 2010. Un tren istoric special strabate astazi in intregime vechiul traseu feroviar, traversand din nou pasul Furka.
Glacier Express este inainte de toate un tren turistic. Intr-adevar desi in timpul iernii, el constitue singura legatura posibila prin partea de jos a vaii Ronului ( trecatorile Furka si Grimsel fiind inchise), timpul de parcurs este prea lung pentru cei ce sunt interesati doar de o traversare de la vest la est a Elvetiei.Vom gasi in acelasi timp pe tronsonul dintre Brig si Chur alte tipuri de trenuri, inclusiv autobuze speciale ce asigura naveta cu vehicule usoare intre Oberwald si Realp (prin tunelul de baza Furka) si intre Andermatt si Sedrun(prin pasul Oberalp). In cele din urma, trenul este folosit de schiori pentru legaturile dintre diverse statiuni de schi aflate pe aceasta linie si accesibil cu acelasi abonament: Andermatt, Hospental, Sedrun si Disentis.
Incepand cu anul 2006, trenul are noi vagoane panoramice de clasa 1 si a 2 a. Fiecare garnitura de tren este compusa din 6 vagoane, doua de clasa 1, un vagon bar si 3 vagoane de clasa a doua, construite de Stadler Rail. Parcul de vagoane este impartit intre Matterhorn-Gotthard Bahn (MGB) si Caile ferate retice (RhB). Pranzul este servit pasgerilor la locurile lor.In difuzoare sunt transmise in germana, franceza, engleza, italiana, chineza si japoneza, comentarii asupra regiunilor traversate si a curiozitatilor intalnite pe parcurs. Tractiunea acestor trenuri este asigurata de MGB intre Zermatt si Disentis si de RhB intre Disentis si Saint-Moritz sau Davos via Chur.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Glacier_Express

Zona traversata de liniile Albula si Bernina este locuita de o populatie de origine latina despre care veti afla mai multe din articolul de mai jos:

ROMANȘII – FRAȚII NOȘTRI DIN ALPI
Bogdan Lupescu

Urme aproape românești în Elveția. Sunt vreo 60.000 în toată Elveția și își spun cu mândrie „romanși”: oamenii liberi ai munților, de alt neam decât vorbitorii de limba germană și italiană care-i înconjoară din toate părțile. Cândva, țara lor, așezată la aproape 4000 de metri înălțime, se numea Reția. Azi se numește Engadin și se află în cantonul elvețian Grison. Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele și îndelungate, ca cea de-a patra limbă națională, ea e de fapt singurul grai născut și vorbit pe actualul teritoriu elvețian (germana, franceza și italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munți). Nu de mult, romanșii și-au sărbătorit, ca și noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă sunt, tot ca și noi, mult mai vechi. Urmași ai mândrilor reți, latinizați la fel de greu ca și dacii de armatele Imperiului Roman, Nicolae Iorga le spunea „frați mai mici” ai românilor. În studiul său „Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiți cu traco-ilirii, dar și cu celții, de la care au moștenit un fond de cuvinte prezente și în limba noastră.
Iorga afirmă că e cel dintâi român care a ajuns pe înălțimile Alpilor, între romanși. „Cel dintâi care s-a dus să-i vadă acasă la dânșii, să le vorbească limba așa de asemenea cu a noastră și să se uite în ochii aceia negri, deștepți, care luminează fața rotundă sub părul des și dârz”, mărturisindu-și regretul că nu le poate înfățișa românilor și „vederi din satele lor și nu le pot aduce înainte figurile așa de asemănătoare cu ale oamenilor noștri”. Într-o conferință rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre „o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic și mergea până la Marea Neagră. (Nu mă mir, pentru că profa de spaniolă mi-a zis că în mijlocul Spaniei există o populație care vorbește aproape românește). Între noi românii, care ne întindem pe amândouă malurile Tisei (…) și ceea ce au rămas ei (romanșii) nu e nici o discontinuitate. O singură pânză de rasă influențată de romani, o singură limbă, cuprinzând elemente sufletești dominante ale marelui popor ieșit din vechea rasă iliro-tracă și din Roma străbună…”.

Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter la începutul unui nou secol, decât să pornească într-acolo, încercând să vadă ce-a mai rămas astăzi din frații noștri îndepărtați, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanși nu a fost doar vânare de vânt? Dar, după o săptămână de peregrinări prin munții elvețieni, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sunt specialist în istorie și graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre țăranii aceia crescători de vaci și de oi, acolo m-am simțit cu adevărat acasă.
Istorie și fân. Pashun Craista (Creasta Pășunilor). Un sătuc de vreo opt case, cățărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereți de stânci acoperiți de zăpezi veșnice. În față, peste o vale colosală, alți munți drepți, nemișcați, unul în spatele celuilalt, umplând cu semeția lor bolta albastră. Engadin, țara romanșilor și a pădurilor nesfârșite.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a binețe. Doi țărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munții din spate. Oprim mașina și ne întoarcem mirați. După atâtea zile de mers prin Elveția, e prima oară când întâlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată și un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munți și vaci multe. Băiatul e înalt, puternic, chipeș, un adevărat Făt-frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbește bine franțuzește, lucru cam rar întâlnit în ținuturile astea, și-mi spune că, deși familia lor se numește Lamprecht, ei sunt romanși „vechi de cinci generații”, doar că numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tânărul cel chipeș o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii și a obiceiurilor strămoșilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanși dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanșii au urcat tot mai sus, pe munți, căutând să se ascundă. N-au reușit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemții din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mândru că e romanș. Când vorbește despre asta, își pune palma pe inimă. A făcut „școala de țărani” în orășelul Santa Maria, acolo a învățat tot ce știe. Pe urmă s-a întors în sătucul lui drag. Deși e frumos ca un prinț din povești, deși a avut nenumărate propuneri să plece la oraș și chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-și strice mâinile de atâta muncă, să privească seara, culcat în fân, cele mai strălucitoare stele de pe cer. Asta a vrut și aici ar vrea să rămână până la moarte, în Pashun Craista (Creasta pășunilor).
Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creștet până-n tălpi, întrebându-se ce-or fi căutând niște români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-și dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.
Înțeleg o mulțime de cuvinte: plug, moș, casă, munt, ram, „muma”, frar, scolar, corp, alb, eu sun, el fa etc., dar înțeleg mai cu seamă intonația lor, o cadență, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoțesc mereu fiecare exclamație. Așa vor fi toți oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bătrânii munți retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.

Sat romanș în lumina toamnei. Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sâmbătă după amiaza și romanșii ies în fața căsoaielor vechi, cu fațade pictate și flori roșii, revărsate peste ferești. Se odihnesc, își trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blândă, aurie, învăluie așezarea. Oamenii șed pe niște băncuțe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleași băncuțe unde au șezut altădată părinții, bunicii lor și tot neamul. Sporovăiesc între ei, zâmbesc, trag din țigară rar, gânditori, îmi dau seama că principalele lor discuții sunt legate de turme, de stâne, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gândul la păstorii noștri. Aceeași șagă, aceleași ocheade aruncate străinilor, aceleași salutări șugubețe strigate vecinului de pe băncuța de alături, aceleași taifasuri în care pun țara la cale, aceeași pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toți, când se uită la munți. Băncuța din fața casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din vechime, locului i se zice „vamporta” (în fața porții), locul unde romanșii stau să vorbească, sau să privească lumea. Pentru romanși, vecinătatea e mai presus de orice. Așa s-au ridicat comunele, așa s-au păstrat tradițiile și limba. Prin vecinătate. Prin sate trainice și unite. Oamenii se înțeleg, se ajută, se vizitează fără a-și anunța sosirea dinainte, intra nestingheriți unul în casa altuia, își împrumută unelte, bani, orice. „Un bun vashin vala pu co un paraint”, „un bun vecin valorează mai mult decât o rudă”, spune un vechi proverb romanș, lăudând milenara vecinătate umană, pierdută în alte părți.
Casa focului. Mă-ndrept spre o bătrână care șade pe bancă, la poartă, și-i spun fără ocolișuri că-mi place casa ei inundată de flori. „Casa e bela”, îi zic. Bătrâna mă iscodește pe sub sprâncene. Apoi îmi zâmbește. Îmi mulțumește puțin jenată pentru vorbele mele. Și, la fel de brusc mă poftește în casă! Deschide larg ușa marii bolți săpate în piatră, atât de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice „suler” – coridorul prin care intră în casă căruțele și animalele – apoi cotim spre o odaie magică: casa focului (casa da fo), bucătăria, vatra gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei și a poveștilor bătrânești. Chiar deasupra ferestrei, sunt două „sgraffito”, doua picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor țăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc și sfânt, păgânism și creștinism, cele două dimensiuni ale vieții romanșilor. Asemeni nouă, acești reți romanizați au fost creștinați cu mare greutate și foarte târziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare păgâne. Chiar și azi sunt bântuiți de vechile credințe populare precreștine, trăind, mai ales bătrânii, încă în plină magie. Ei se încred și acum în povești cu zâne, strigoi, vrăjitoare și lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstorești despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munți, pe care trebuie să le privești cu teamă sau cu evlavie.
Apoi femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstorești. Sute de tălăngi mici și mari, pentru oi și vite, sunt agățate peste tot, pe pereții din bârne. La romanși, tălăngile vechi nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanșă are în grajd, pe pereți, această mulțime de clopote. Toate tradițiile romanșe – nunțile, urcarea și coborârea turmelor din munți, Chalandamarz (calendele lui Martie, când feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna și spiritele rele), Bauania (tragerea la sorți a ursitului), Tscheiver (jocul cu măști) – sunt însoțite de dangătul prelung al tălăngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiției, „Fuienetta”, vatra în care focul nu se stinge niciodată.

O româncă între romanși: Mihaela Demonti. Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ținut romanș, în ce privește limba și tradițiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rând nume de munți, de piscuri, văi sau ape, realizând un curs de „Toponimie retoromană” la Universitatea din București. Îi înțeleg încântarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atât de asemănătoare cu a noastră: „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?), „buna saira”, „bun di”, „buna not”… Lumea e veselă, gata de vorbă, ți se dă bună ziua chiar dacă trecătorul habar n-are cine ești. Dacă mulțumești cuiva, ți se răspunde „cun plachere” (cu plăcere), întocmai ca în română. Prin magazine, te poți pomeni ca nu-ți sunt primiți euroii, de parcă vânzătorul n-ar fi văzut în viața lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie fățișă față de mititelele bancnote ale vecinilor. Și tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană.
Aici, în Scuol, am norocul de a o întâlni pe Mihaela din România. O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toți știu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din orașul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanș și trăiește de 14 ani în Elveția. Este – după știrea ei – singura româncă din Engadin. A învățat limba în doar două luni. Fără dicționare, numai prin discuții cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna. De altfel, „și oamenii de aici parcă sunt la fel”, spune ea. „La început, am avut un șoc. Nu știam nimic despre Engadin, despre romanși. Mă pregătisem pentru o Elveție rece, ca ceasul. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sunt de fapt cu totul altceva: mai sentimentali, mai calzi, dar totodată și aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanța pe care-o merită, să-i mângâi, să-i asculți, să le vorbești pe limba lor. Și să-i vedeți ce cântăreți sunt! Ce dansatori! Cântă tot timpul, chiar și când muncesc. Iar dacă asculți corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu știu cum, dar încă de când am venit, am simțit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gândul spre acasă. Am fost și eu mirată cât de ușor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă, n-a trebuit să fac nimic altceva decât să fiu eu însămi.”
Case vechi în Valchava

Mihaela e nespus de încântată că s-a întâlnit cu români. Nici nu stă pe gânduri să ne poftească la ea acasă, unde soțul ei, Plasch Demonti – anunțat prin telefon – ne așteaptă cu masa. Mihaela locuiește în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, având în mijloc o piață și o biserică. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul și limba neamului său, mai întâi într-o moară veche, apoi în turnul unei biserici părăsite, marele scriitor și luptător romanș pentru neatârnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre „Miorița”, autor al celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romanși vrem să rămânem!”, lozincă devenită apoi un  adevărat imn, „torța culturii retice”, cum s-a spus.
Mărturisesc că niciodată, în deplasările mele de reporter prin țară, nu am fost primit cu atâta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti m-a întâmpinat cu îmbrățișări: la atâta depărtare de Carpați, un român și un romanș se țin în brațe ca frații, privind munții unul peste umărul celuilalt. Plasch (în traducere „Plăcut”) are ceva din mândria gospodarului român care te omenește acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăiește pentru sine, ci doar pentru oaspeții săi. Ne îndeamnă să mai mâncăm, mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Și vorbim, mereu vorbim. Cu cele câteva cuvinte românești pe care le știe, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost și el în România, în munții Făgărașului, pe la Curtea de Argeș, și acolo a împărtășit deplin credința soției sale: „Noi și voi suntem frați!”. Așa zice, și-mi strânge atât de tare palma în pumnul lui ca barosul, că-mi dau lacrimile. Plasch e mândru că e romanș. Doar îl cheamă Demonti („al muntelui”), „om liber al munților”, cum îi place să-și spună. Abia așteaptă să treacă cele trei zile până când va urca în Alpi, unde va rămâne vreme de trei săptămâni. „Uite acolo!”, zice, și-mi arată un punct îndepărtat între crestele albe, singur într-o căbănuță păstorească din pustietăți neumblate. Așa face mereu când îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munți. Fără munți, spune el, ar muri pe picioare.

Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanși „foarte vechi”, al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin și Giacumina. Soț și soție, căsătoriți de 55 de ani. Abia când îi văd intrând șontâc, ținându-se unul pe altul de braț, în odaia cea mare, îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sunt duioși bătrânii aceștia, când se așează tacticos la masă, puțin nedumeriți, nepricepând prea bine ce vrem de la dânșii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stâne din ținut. Apoi comerciant de oi, ajungând cu turmele tocmai până în Elveția franceză. Deși e unul din cei mai bogați oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în puloverul de lână și pantalonii de costum nițel ponosiți, tare modest cu vecinii, iar gândul îi stă tot la stânele din munți și la oile care acum, din păcate, sunt din ce în ce mai puține. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanși, le-a învățat să fie mândre că-s romanșe. Niculin și Giacumina se iubesc și acum. Se țin de mână pe sub masă, ca doi școlari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu știu ce să-i întreb. Le pun exact aceleași întrebări pe care le-aș fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpați. Da, încă mai există transhumanță în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai și se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întâi singuri, până pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în fața unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic că e „a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – și-n fața căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credința că dacă nu sărută aceasta stâncă, atunci nu vor avea noroc la pășunat și le va merge rău întreg anul. Și Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brațe până acolo, în vârful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins și el cu buzele piatra binecuvântată și a plâns. S-a rugat la munți, la păduri, la cerul „clar” al Alpilor, căci în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. „Dumnezeu nu e o persoană. E  natura însăși”, zice el. Și până la urmă s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.
 
Împreună cu iubita lui soție, bătrânul își amintește cât de simplă era viața satului altădată, cât de curați și credincioși erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei înșiși, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinți, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea până atunci. Bătrâna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munți, care altădată n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pâinea și pânza se făceau în casă, cu războaie de țesut și roți de tors, de către femei strânse într-o „adunare” (șezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase povești. În capul satului există și azi un loc numit „El Fourn”, acolo se află odinioară marele cuptor de pâine al satului. În timpul liber, în nopțile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradițiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare („stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Își amintește cum au adus-o oamenii în piața satului, îmbrăcată în zdrențele unui strai bărbătesc de păstor, cum au băgat-o cu mâinile în apă clocotită până când a recunoscut că ea a făcut toate blestemățiile. Altădată, vrăjitoarele erau multe, maestre în ale descântecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numește și azi „Cuptorul Vrăjitoarelor”. În acel loc, oamenii vedeau apărând urme de picior femeiesc intrând adânc în pământ, dar pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munți. Îi momeau cu ispite femeiești, preschimbându-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpițele de fân, ori le răsturnau căruțele după o zi istovitoare de muncă. Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aș putea să nu mă gândesc la ciobanii aceia ai noștri, cu care făcusem atâtea reportaje prin Carpați? Chiar felul de a povesti e același. Bineînțeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întâmplat. Omul stătea cu vita pe pajiște și deodată s-a desfăcut lanțul de la gâtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l legă la loc, strâns. Lanțul iarăși cădea la pământ. De nenumărate ori. Pe urmă, când ducea vita la apă, lanțul se ridica de jos și se prindea singur de gâtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, dar omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A văzut totul cu ochii lui.
Epilog cu Carpați. Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape șapte decenii, reporterul are șansa de a cunoaște, în același loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvețian: dr. Martin Bundi, fost președinte al Consiliului Național al Elveției din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: „Da, se poate vorbi de un paralelism între noi și voi. Aici au fost colonizați reții, la voi dacii. Iar între reți și daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atât de bine, pentru că și noi și voi am trăit atâta amar de vreme izolați: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deși avem puține mărturii despre limba retică pentru a o putea reconstrui – doar câteva inscripții pe piatră – cu siguranță că aceasta nu a fost una indo-europeană, așa cum nici limba dacă n-a fost…” Reții au fost, ca și dacii, un popor mare și mândru. La luptă nu se temeau de moarte: „furor raeticus”. Au fost, tot ca și dacii, prin excelență, oameni ai munților. Păstori și războinici. Ei hărțuiau adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din câmpie, cele din câmpia Padului mai ales. Au fost înfrânți cu greu în ascunzătorile lor din munți. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat pe ambele părți ale Alpilor, prinzându-i ca-ntr-un clește.
Călătoria noastră se apropie de sfârșit. Falera e ultimul sat de romanși al popasului nostru elvețian. O masă lungă, albă, cu noi, românii, în mijloc, înconjurați de localnici: doamna Silvia Casutt, primărița comunei, doamna Rita Cathomen și soțul acesteia, Ignaz, alți câțiva păstori băștinași. Mâncăm un fel de sarmale romanșe. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele luminează o vale verde și o biserica veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulțime de pietre, megaliți și menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe o piatră numită „Săgeata Lunii” e încrustată poziția exactă a stelelor atunci când a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de „Crăciunul” anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pitagoreic perfect (a2+b2=c2). Așadar, acești reți nu erau fitecine…
Falera e una din cele mai vechi așezări ale romanșilor, atestată documentar și locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr. Într-un târziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care avea să-mi taie respirația: „E la noi un cuvânt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrân ca și megaliții ăștia din piatră pe care-i vedeți. E vorba de cuvântul „carp”, ceea ce în romanșă înseamnă „piatră”, „stâncă”. Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvânt, ea se pierde în adâncul istoriei. Noi însă îl avem în numeroase nume de locuri, de munți și de văi: Carp, Carpet, Carppa. Câteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar așa: Carp. Un altul se numește Carpats. Da, Carpats, de ce va mirați?  Mănânc sarmale romanșe și zâmbesc. Acum am, într-adevăr, toate motivele să mă simt aici ca acasă.
Autorul mulțumește în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveția) și Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.

Sursa: Formula As
http://ioncoja.ro/textele-altora/romanasii-din-elvetia/
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Sam 07 Mar 2015, 10:27

Cea de a doua linie intrata in patrimoniul UNESCO este: Linia Bernina
Linia Bernina ( Berninabahn in germana) este o linie feroviara metrica (ecartament 1000 mm) unica in cadrul retelei feroviare Retice (RhB).
A fost pana la cel de-al doilea razboi mondial exploatata de o firma feroviara independenta (abrev. BB).Ea leaga statiunea montana elvetiana Saint- Moritz din cantonul Grisons cu localitatea italiana Tirano, strabatand pasul Bernina. Aceasta este considerata calea ferata cu simpla aderenta, aflata la cea mai mare inaltime din Alpi si cu  panta cea mai mare din lume (7%).
Impreuna cu linia Albula, ea este inscrisa din 2008 sub titlul “caile ferate retice in peisajul marginit de Albula si Bernina” in patrimonial UNESCO.
Istorie
Dupa finalizarea liniei Albula in 1905, linia Bernina (BB) a fost infiintata cu scopul de a lega Saint-Moritz de Tirano.Dupa acordarea concesiunii in 1906, deschiderea are loc in 1908 in mai multe sectiuni: 1 iulie 1908, intre Pontresina si Morteratsch si intre Tirano si Poschiavo; pe 18 august in acelasi an intre Pontresina si Celerina si intre Morteratsch si Bernina Sout; la 1 iulie 1909 intre Celerina si St. Moritz si intre Bernina Suot si Bernina Ospizio. .Abia la 5 iulie 1910 linia este deschisa integral.De la inceput s-a ales tractiunea electrica in curent continuu; tensiunea a crescut de la 750 volti la 1000 volti in 1935.
Initial linia Bernina era utilizata numai in perioada estivala. Trecerea la exploatarea de iarna incepe in 1913/14. Aceasta  provocare majora, a dus la construirea a numeroase ziduri de aparare impotriva avalanselor.
In 1943 caile ferate retice (RhB) absorb si calea ferata Bernina.
In 2008 linia este inscrisa in patrimoniul mondial UNESCO.
Traseul
In capatul liniei Albula din statiunea montana Saint Moritz, incepe linia Bernina, din acest motiv aici exista doua sisteme de tractiune pentru cele doua trenuri.Trenul care paraseste gara prin est, trece peste un viaduct de 64 de metri lungime pe sub care curge raul Inn.Apoi strabate tunelul Charnadura II in lungime de 689 m, tunel care este cele mai lung de pe intreg parcursul. Gara Celerina Staz, situata la 1716 metri altitudine, reprezinta punctul cu altitudinea cea mai joasa de pe versantul nordic al pasului Bernina. Pana la gara Ospizio Bernina trenul trebuie sa urce fara intrerupere.
Gara Ospizio Bernina este situata la 22 km de punctul de plecare al liniei;ea este situata la 2253 metri altitudine, fiind punctul culminant al liniei.Aici este punctul de unde trenul incepe coborarea spre a intra in statia Alp Grum, aflata la 2091 metri altitudine.La iesirea din statia Alp Grum,trenul traverseaza un peisaj montan panoramic, efectuand un  viraj de 1800 ca apoi sa inceapa o coborare de 7%, fiind una din cele mai abrupte pante din lume, coborata de un tren fara sistem cu cremaliera.
Linia continua sa coboare in valea care duce in Italia prin garile Cavaglia si Poschiavo. Dupa gara Brusio,trenul se inscrie pe viaductul elicoidal Brusio.
Dupa 58 de km de la plecare, trenul traverseaza frontiera italo-elvetiana, apoi trece prin centrul localitatii Tirano pentru a finaliza cei 60,688 km in gara Tirano.
Linia Bernina atrage in fiecare an mii de turisti care vor sa descopere peisajele Berninei.
Aceasta linie a inspirat in egala masura un mare numar de modelisti care reproduc  la scara, sectoare din aceasta cale ferata pitoreasca.

Sursa: http://fr.wikipedia.org/wiki/Ligne_de_la_Bernina

Statiile mai importante si operele de arta sunt:
Saint Moritz - Inn viaduct-Celerina - Pontresina- Montebelo Curve ( o curba spectaculoasa la 180 grade) - Oapizio Bernina  (altitudine 2253 m) -Alp Grum (2091 m) - Poschiavo- Miralago - Brussio gara - Brossio (viaduct spiral la 360 grade) - Tirano.

Engadin – St. Moritz

Funicular St Moritz

Celerina gara

Ospizio Bernina

Ospizio Bernina 2

Alp Grum statie

Alp Grum statie 2

Alp Grum altitudine

Montebelo viraj

Montebelo viraj 2
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 08 Mar 2015, 00:01

Poschiavo gara

Bernina –lago di Poschiavo

Gara Brussio

Brussio

Viaductul din Brusio
Viaductul din Brusio (italiană Viadotto elicoidale di Brusio, germană Kreisviadukt Brusio) este un viaduct circular de cale ferată, în nouă arcuri, din piatră, în apropiere de Brusio, Elveția. El este inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.
Amplasare
Viaductul spiralat Brusio face parte din Linia Bernina și este situat între Brusio și Campascio. El este în imediata apropiere la sud de Brusio, și la aproximativ 54 km de la St. Moritz.
Istoric
Viaductul a fost deschis pe 1 iulie 1908, odată cu darea în exploatare a segmentului de cale ferată Tirano–Poschiavo, parte a liniei Bernina.
Viaductul spiralat a fost necesar la sud de Brusio pentru a limita gradul de înclinare a caii ferate la maximul admisibil de 7%, astfel încât trenul să nu alunece la vale, sau să fie de necontrolat în coborâre.
În 1943, întreaga Linie Bernina a fost preluată de compania Rhaetian Railway, care deține viaductul până în prezent.
Date tehnice
Viaductul spiralat are o lungime de 115,8 m, înălțimea de 17 m și constă din 9 arcuri a câte 10,8 m.[1] Rază orizontală de curbatură este de 70 m, iar unghiul de înclinație este de 7%.Ecartamentul are 1 metru, și electrificarea e de 1000 V de curent electric continuu.

Sursa wikipedia

Cu acest viaduct s-a batut o medalie:

Brussio avers

Brussio revers

Brussio ambele fete

si o moneda de 20 de franci elvetieni:

Moneda Bernina Railway

Brusio viaduct spiral –film



Tirano

Gara Tirano

Bernina bahn

Bernina express

Bernina

Bernina express Chur

Bernina afis

Bernina express interior
Sus In jos
lapsanszkitamas
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 1219
Varsta : 21
Localizare : Orasul trandafirilor
Reputatie : 2887
Data de inscriere : 21/07/2012

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 08 Mar 2015, 13:23

Am vazut in filmulete cu linia aceasta ca se folosesc niste vagoane cu geamuri mai speciale, care se curbeaza in partea de sus si fac parte din "acoperis", permitand o vizibilitate nemaipomenita
Sus In jos
mureseanu_976
Moderator
Moderator


Numarul mesajelor : 2219
Localizare : I eh, no, nooo, no es possible
Reputatie : 5191
Data de inscriere : 07/02/2009

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 08 Mar 2015, 16:15

lapsanszkitamas a scris:
Am vazut in filmulete cu linia aceasta ca se folosesc niste vagoane cu geamuri mai speciale, care se curbeaza in partea de sus si fac parte din "acoperis", permitand o vizibilitate nemaipomenita

Vagoane panoramice Cool

_________________
D 320 "VICENTIJE RAKIC" BEOGRAD - BUCURESTI

Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 22 Mar 2015, 00:27

Am mai descoperit o cale ferata europeana aflata in patrimoniul UNESCO : Semmeringbahn

Calea ferată Semmering este o porțiune a căii ferate de sud din Austria.
Date generale
„Linia ferată Semmering” s-a construit între anii 1848-1854, sub coordonarea inginerului venețian Carlo di Ghega. Ea trece peste o trecătoare la aproape 1.000 m altitudine, la acea oră cea mai mare înălțime atinsă de o cale ferată, constituind o realizare tehnică deosebită, în deplină armonie cu regiunea naturală traversată. Este o cale ferată într-o regiune de munte care a fost deschisă în anul 1854, iar din anul 1998 a fost declarat patrimoniu mondial UNESCO.
Calea ferată are un cap de linie Gloggnitz altitudinea de 439 m deasupra n.m. trece prin mai multe tunele și prin localitățile:
• „ Gloggnitz” - „Schlöglmühl” - „Payerbach-Reichenau” - „Küb” - „Eichberg” - „Klamm-Schottwien” - „Breitenstein” - „Wolfsbergkogel” - „Semmering” altitudinea de 898 m deasupra n.m., tunelul Semmering (1512 m) - „Steinhaus” - „Spital am Semmering” - având celălat cap de linie la „Mürzzuschlag”.
Calea ferată are o lungime de 41 km, pe când distanța în linie aeriană este numai de 21 km. Ea parcurge un traseu cu diferență de nivel de 459 m, punctul cel mai înalt fiind la 898 m. Calea ferată traversează 14 tuneluri printre care unele au până la 1.512 m lungime, 16 viaducte (unele cu două nivele) peste 100 de poduriarcuite din piatră. Pe o porțiune 60 % din traseu, linia are o înclinare de cel puțin 20 ‰, panta maximă fiind de 28 ‰. Numai ca. o jumătate din traseu este drept (22,4 km), cealaltă jumătate are curbe numeroase, linia care trece pe lângă locuri și văi prăpăstioase presărate cu viaducte.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Calea_ferat%C4%83_Semmering
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 22 Mar 2015, 18:34



Ultima editare efectuata de catre Semafor in Dum 22 Mar 2015, 18:36, editata de 1 ori
Sus In jos
Semafor
V.I.P Member
V.I.P Member


Numarul mesajelor : 946
Varsta : 60
Localizare : Pascani( IS)
Reputatie : 3584
Data de inscriere : 21/02/2010

MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Dum 22 Mar 2015, 18:35

Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Cai ferate in patrimoniul UNESCO   Astazi la 16:32

Sus In jos
 

Cai ferate in patrimoniul UNESCO

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 

 Subiecte similare

-
» Cai ferate in patrimoniul UNESCO
» Blue Line Cai Ferate
» Caile Ferate din Australia
» Aparitia si dezvoltarea cailor ferate pe plan mondial
» Caile ferate din India (Indian Railways)
Pagina 1 din 2Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forumul pasionatilor de trenuri din România :: DIVERSE :: INTERNATIONAL-