Forumul pasionatilor de trenuri din România
Bine ați venit pe Forumul pasionaților de trenuri din Romania.
Sper ca ceea ce veți gasi sa va fie de folos!

Forumul pasionatilor de trenuri din România

Acest forum a fost creat pentru cei care iubesc cu adevarat trenurile din Romania!
 
AcasaAcasa  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  ConectareConectare  InregistrareInregistrare  

Distribuiti | 
 

 Un brand al orașului: Restaurantul lui Gherea din Gara Ploiești

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
Lafont



Numarul mesajelor : 390
Varsta : 38
Localizare : Ploiesti M300
Reputatie : 2679
Data de inscriere : 02/01/2011

MesajSubiect: Un brand al orașului: Restaurantul lui Gherea din Gara Ploiești   Vin 20 Dec 2013, 15:16

Un brand al orașului: Restaurantul lui Gherea din Gara Ploiești

Cel mai faimos restaurant al unei gări românești, rămâne, fără îndoială, restaurantul gării din Ploiești. Un restaurant ale cărui povești l-au făcut faimos peste vremuri și care, la vremea respectivă, în secolul al XIX-lea, a rivalizat cu Casa Capșa din București pentru titlul de restaurant al celebrităților din lumea culturală românească. Dar care a fost contextul local ce a asigurat succesul afacerii? Cine au fost cei care au contribuit la faima și posteritatea restaurantului? Cum s-au născut legendele privind localul? Despre toate acestea, în istorioara de mai jos.



În secolul al XIX-lea, în spațiul românesc (ca pe întreg continentul european) avea să se construiască o impresionantă rețea de căi ferate; lumea se schimba, se înnoia. Gările erau ridicate fie în interiorul orașelor (cazul Angliei), fie la periferie, pentru a proteja sensibilitățile orășenilor care se temeau de noua invenție numită tren, ce scotea fum și zgomote îngrozitoare asociate de ei cu iadul. O obsesie întâlnită mai peste tot, în fond: lumea se temea de tehnologia cu care încă nu era familiarizată, iar modelele la care se raporta erau pline încă de superstițiile unui ev mediu abia terminat, dar bine întipărit în conștiința publică. Așa se explică și afirmația celebră, la acea vreme, a unui lord englez: dacă diavolul ar veni printre noi, cu siguranță, ar prefera trenul ca să călătorească.



Gări impunătoare și restaurante cu trei săli, corespunzătoare claselor trenului

Nici românii nu au făcut excepție de la aceste tipare: multă vreme, căile ferate le-au alimentat temerile și imaginația, întrucât lipsa unei culturi solide a majorității populației – care să ofere explicațiile necesare despre cum funcționează acest mijloc de transport – năștea monștri, dragoni care scoteau pe nări foc și pară. Doar trecerea timpului a făcut ca oamenii să lase la o parte superstițiile, să-și depășească temerile și să folosească intens trenul. Gările au devenit locuri populare, iar restaurantele și cârciumile din gări sau din jurul lor au oferit un suport plăcut și necesar – spații de socializare unde, dintr-o dată, se regăseau locuri și situații familiare celor din mahalaua ori satul unde locuiau cei mai mulți dintre călătorii cu trenul.

Un fapt mai puțin cunoscut, atunci când discutăm despre căile ferate, este acela că ele au fost unul dintre marii creatori ai conceptului de brand[1], impunând un anumit stil, o standardizare, o uniformizare a tot ceea ce ținea de lumea feroviară. Ca atare, peste tot unde s-au construit căi ferate, gări, s-a urmat același tipar. În toate marile orașe au apărut gări impunătoare, iar în cadrul lor au fost deschise restaurante cu trei săli, corespunzătoare claselor vagoanelor.

Restaurantele gărilor au fost oferite spre concesionare, prin licitații, unor persoane care se obligau să respecte un caiet de sarcini ce impunea o anumită rigoare, dar, mai ales, respecta calitatea produselor și a serviciilor prestate pentru călători. Așa se face că aceste întreprinderi s-au bucurat de un mare succes, cel puțin până la sfârșitul Primului Război Mondial, iar unele dintre ele au devenit chiar spații care au fost imortalizate în opere literare antologice. Între acestea, restaurantul concesionat lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în Gara Ploiești.



Orașul lui ,,ce bei?”

Ca mai toate orașele de provincie, Ploieștiul a căutat să-și construiască o identitate care să-l deosebească de alte așezări și care, eventual, să-l aducă cel puțin pe picior de egalitate cu Capitala; acest fapt se reflectă cel mai bine în scrierile lui Caragiale, unde personajele se luptă contra ,,capitaliștilor” și fac orice ca urbea lor să iasă din anonimat. Ei nu sunt, în mod special, greu de mulțumit. Chiar și mici gesturi pot să le aducă satisfacții efemere, care să le dea energie pentru următoarele lupte. Uneori, pentru marile orgolii locale, e suficient ca expresul București-Breslau să oprească, fie și doar un minut, în urbe. Se poate spune că, în secolul al XIX-lea, dar și în secolul următor, orașul și locuitorii săi au avut obsesia și complexul provincialismului, din care au încercat să se smulgă prin orice mijloc: Republica de la Ploiești (eveniment care i-a adus chiar o faimă internațională, fiind cuprins în enciclopediile de la începutul secolului al XX-lea[2]), restaurantul lui Gherea și, ulterior, raportarea la aurul negru sau la opera și la personajele lui Caragiale.

Drept urmare, dincolo de aura republicană, miturile urbane de la Ploiești consemnau pentru perioada interbelică supranumele de „orașul celor 200 de cârciumi”[3], unde, firesc, întrebarea la ordinea zilei era: ce bei? Iar scrierile din perioada interbelică despre boema locală, cheflii de altădată, din secolul al XIX-lea, au jucat un rol important în conturarea acestei legende. Chiar și astăzi, ploieștenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian[4], vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate și oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploiești, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: „din Ploiești pân la Gheboaia/m-a bătut vântul și ploaia”. Petrecerea, cheful, reprezintă un ritual social„pentru că la Ploiești se petrece pentru orice, din orice. Chiar și din nimic și pentru nimic, dacă nu mai ales pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare și de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieștean este public, de masă și democratic”[5]. Se mai impune și precizarea, făcută de Păstorel Teodoreanu, că „întotdeauna cheflii locali își încheiau petrecerea în restaurantul gării c-o ciorbă apelpisită și un cognac fin”[6]. Starea aceasta este surprinsă și redată fidel de către maestrul Caragiale, cel căruia, de altfel, i se atribuie paternitatea caracterizării Ploieștiului ca fiind orașul lui ,,ce bei”[7].



Negustorii veniți din toate părțile țării țineau morțiș să încheie afacerile la un păhărel

Dincolo de fanfaronade și de dorințele ieșirii din provincialism și anonimat a orășenilor, a cronicarilor și literaților de aici, explicația cea mai la îndemână a acestui tip de comportament, a ritualului social, nu constă – cum probabil mulți s-ar aștepta – într-o aplecare exagerată spre cultul zeului vinului. Cu siguranță, locuitorii orașului nu sunt cei mai importanți adepți ai lui Bacchus din spațiul românesc[8]. Descifrarea acestui tip de comportament – aparent omniprezent – își are răspunsul în dispunerea geografică a orașului și în amprenta dominantă a economiei locale: comerțul.

Faptul că orașul Ploiești era așezat la confluența drumurilor spre Ardeal și Moldova, că pe întreg parcursul secolului al XIX-lea a fost un centru comercial important, iar comerțul a fost ramura economică locală cea mai dezvoltată, a asigurat un vad bun afacerilor cu restaurante sau cârciumi, ceea ce putea crea impresia unei fieste continue. Negustorii veniți din toate părțile țării țineau morțiș să încheie afacerile la un păhărel, iar peste ei se suprapuneau muncitorii de la fabricile din ce în ce mai numeroase aici, călătorii ocazionali care trebuiau să aștepte câteva ore până ce trenul întorcea ca la Ploiești ori până prindeau legătura spre destinația finală. Cârciuma, restaurantul deveniseră un loc important de socializare, dar și de perfectare a unor afaceri, iar cetățeanul cosmopolit și dornic de a face bani își petrecea timpul căutând oportunități de afaceri în discuțiile și întâlnirile cu cei aflați în tranzit sau sosiți cu afaceri în oraș. Clientela numeroasă și diversă garanta succesul acestui gen de afaceri, în care nu aveai cum să eșuezi, aici, la Ploiești. Un celebru avocat ploieștean de la începutul secolului al XX-lea, Nicu Pârvulescu, avea chiar o expresie, devenită, aici, proverbială: „tâmpit, ca un cârciumar falit”[9].

Gara Ploieștiului era, în secolul al XIX-lea, una aparte. Dincolo de ceremonialurile de întâmpinare a familiei regale, a împăraților și suveranilor care au trecut pe aici, descrise într-un articol anterior, se mai remarca și prin procedura tehnică de întoarcere a trenului ca la Ploiești (care a dat naștere unei expresii celebre și intens uzitată și astăzi), dar mai ales prin restaurant și lumea lui, precum și prin meniurile acestuia ajunse celebre în toată țara. Caragiale, Vlahuță, Toni Bacalbașa, Izabela Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, George Ranetti, Paul Zarifopol, Adrian Maniu sunt doar câteva dintre personalitățile culturii române care au scris despre restaurantul de aici și despre ilustrul său patron, Constantin Dobrogeanu Gherea.





Cine a fost Gherea?

Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), pe numele său real Solomon Katz, s-a născut în Slavianka, regiunea Ekaterinoslav, Imperiul Rus. Atras de ideile narodnicilor ruși, cunoaște prigoana Ohranei țariste, fiind nevoit să fugă în România. Prima dată ajunge la Iași, în 1875, cu un pașaport american, sub numele de Robert Jeenks; apoi se stabilește la Ploiești și își deschide o mică afacere. Este prins la scurt timp, în 1878, de către poliția țaristă, arestat și dus în Siberia. În 1879 reușește să evadeze și revine în România, stabilindu-se definitiv la Ploiești.

Importanța lui Gherea în istoria noastră culturală și politică este una majoră, dată fiind contribuția lui, timp de patru decenii, la înnoirile din societatea românească. El este unul dintre criticii literari importanți ai epocii sale, fapt care i-l opune lui Titu Maiorescu, cu al cărui stil de critică nu a fost de acord, afirmând că acesta practică în literatură același stil ca și înaintea tribunalelor, de avocat[10]. Gherea se deosebește de ilustrul său adversar prin faptul că practica o analiză mult mai profundă a operelor literare, mărturie în acest sens stând cele trei volume de Studii Critice, publicate de acesta. Într-un articol intitulat „Birtașul cărților”, Adrian Maniu nota: „Gherea a învățat pe cititor să judece… dacă azi glorificăm pe Eminescu și Caragiale, acest merit pe care nu-l aveau contemporanii lor revine întreg și neîmpărțit lui Gherea. Să nu uităm că pe atunci marele Maiorescu acorda poetului Eminescu rang alături, dar mai sub Bodnărescu, iar Scrisoarea pierdută fusese primită la premieră cu fluierături…”[11].

În viața politică, Gherea s-a implicat activ, devenind teoreticianul mișcării socialiste și muncitorești din spațiul românesc, semnificative pentru activitatea sa fiind numeroasele articole publicate în presa vremii, dar, mai ales, lucrarea Neoiobăgia, apărută în 1910.

Lev Troțki, în semn de apreciere pentru activitatea și opera lui Gherea, cu care de altfel s-a și întâlnit la București în 1913, l-a caracterizat ca fiind unul dintre promotorii socialismului științific, dar și o personalitate de excepție a epocii: „Printre miniștrii, diplomații sau prefecții din România, nu puțini sunt cei care au învățat alfabetul politic de la Gherea. Din fericire ei nu sunt singuri. Din 1890, Gherea a condus prima generație de muncitori socialiști români spre învățăturile marxismului. Gherea și Rakovsky au fost primii care au îndreptat Partidele socialiste spre Revoluția din Rusia și au inițiat un tip nou de partid socialist”[12].



„Un restaurant într-o gară e prin sine una din cele mai grele afaceri ce se poate închipui”

Se pare însă că întreprinderea gastronomică de la Ploiești nu a fost prima tentativă de afacere a lui Gherea; ca să reușească, a trebuit să treacă printr-un eșec – iar asta l-a făcut să nu mai repete greșelile inițiale. Gherea și-a început, deci, activitatea cu un restaurant deschis la București, pe strada Smârdan, restaurant care a dat faliment rapid, întrucât clienții nu plăteau.

De cealaltă parte, restaurantul din Gara Ploiești a fost deschis de către Dobrogeanu-Gherea cu ajutorul unui inginer, Haborschi, care i-a împrumutat suma necesară începerii activității; cheia succesului au reprezentat-o ingeniozitatea și norocul de a avea o afacere într-un loc cu vad comercial asigurat. Din 1882, când a obținut concesiunea restaurantului, ajutat de prietenul său, Zamfir Arbore, Gherea a muncit necontenit, lucrând în bucătărie, servind clienții, scriind, sacrificându-și odihna și dormind doar câteva ore pe noapte. Într-o scrisoare adresată lui Paul Zarifopol, ginerele său, avem reconstituită chiar de către Gherea atmosfera gării și a restaurantului: „Un restaurant într-o gară e prin sine una din cele mai grele afaceri ce se poate închipui. Zgomotul de la gară, fluierul mașinilor, dangătul clopotelor, fuga cu care intră și trec pasagerii prin restaurant, necesitatea de a servi în zece minute o mulțime de oameni, a încasa parale nervozitatea, graba și frica pasagerilor de a nu pierde trenul, toate acestea creează o atmosferă de adevărată nebunie...”[13].



Gherea devine brand al Ploieștiului: „Un Gherea fără clientelă/Ploieștii fără de petrol...”

Și Caragiale descrie, aproape în aceiași termeni, agitația din restaurantul gării: „Sosesc în gara de la Ploiești la șapte seara. Îmi fac loc prin mulțimea care se îngrămădește în fața bufetului, cu mâinile întinse să capete porția de friptură de vițel și voi să salut pe patron. Dar e peste putință să răzbat prin gloată. Prefer să aștept plecarea trenului. O pulpă de vițel se istovește ca prin farmec sub cuțitul lui Gherea... A sunat a doua oară pentru București și, în același timp, s-a anunțat sosirea trenului următor... e peste putință să stăm de vorbă deocamdată...”[14].

După aproape zece ani de eforturi, în 1890 au început să apară și rezultatele; restaurantul și-a căpătat o notorietate națională, iar la acest statut au contribuit prietenii din jurul patronului – Caragiale, Vlahuță, Delavrancea, Anton Bacalbașa, Vasile Morțun etc. Nu în ultimul rând, ascensiunea în lumea culturală, dar și statutul de ideolog al socialiștilor români l-au transformat pe Gherea într-un adevărat brand. Foarte mulți clienți veneau la restaurant pentru a-l vedea și vorbi cu el. Ploieștenii cu ștaif se obișnuiseră să servească masa aici, sperând să intre în vorbă cu el sau cu iluștri oaspeți (oameni politici, scriitori etc.) aflați în trecere, care veneau să-l salute pe patron. Într-un pamflet în versuri, apărut în publicația „Furnica” și intitulat „Dacă Ploieștii n-ar avea petrol”, Dobrogeanu-Gherea era considerat un adevărat simbol al orașului, alături de statuia Libertății și câteva personalități locale: „Un Quintus chiel cu capul gol/Un Gherea fără clientelă/Ploieștii fără de petrol...”[15]

Izabela Sadoveanu relatează, prin 1930, experiența trăită la restaurantul lui Gherea, înainte de Primul Război Mondial: ajunsă la Ploiești după o adevărată călătorie inițiatică, derulată cu trenul, din Iașiul patriarhal și provincial, se duce la restaurant cu speranța nemărturisită de a-l vedea pe patron, care reprezenta, pentru ea și generația ei „cel care ne deschidea porțile largi ale unor posibilități morale care ne umpleau sufletele de lumină și nădejdi nouă”[16]. Izabela Sadoveanu nu-l va cunoaște atunci pe concesionarul restaurantului (era plecat din oraș); relatarea ei e însă semnificativă pentru ascensiunea „brandului” Gherea.



Între secretele succesului restaurantului: relația bună cu angajații CFR, condimentată cu „atenții”

Restaurantul din gara Ploieștiului a devenit o afacere prosperă datorită numărului mare de clienți, cel mai probabil între 400-1.000 de persoane zilnic, prețurile fiind accesibile tuturor categoriilor sociale, existând trei săli corespunzătoare statutului călătorilor. Un arsenal cumva balcanic de trucuri și de inovații introduse de patron completează latura de management reușit al întreprinderii de aici: acordarea unor ,,atenții” pentru angajații CFR care întocmeau orarul trenurilor astfel încât acestea să ajungă la Ploiești în anumite momente ale zilei, să staționeze suficient timp pentru a permite călătorilor să servească masa aici; și tot angajații CFR anunțau cu câteva minute mai devreme plecarea trenului pentru a permite eliberarea meselor. În plus, fusese creat un adevărat sistem de catering care permitea călătorilor să servească produsele restaurantului direct în vagon.

La fel de mult au contat și calitatea și diversitatea meniurilor oferite clienților care i-au adus faimă în epocă. Restaurantul era un adevărat ,,mall” al produselor alimentare: de aici se puteau cumpăra orice de la mezeluri, sandwich-uri, la fructe, prăjituri, sucuri, alcool sau țigări. Produsele erau proaspete, cumpărate zilnic, iar furnizorii erau țăranii și precupeții din piețele orașului. Secretul succesului rețetelor bucătăriei restaurantului lui Gherea a fost deținut de către socrul său, Parcevski, un polonez stabilit la Iași în împrejurări ambigue: se credea că este refugiat politic sau că a fost angajat de un mare boier moldovean, dornic să-și impresioneze oaspeții cu prezența în casa sa a unui „mare artist în arta culinară”[17]. Acesta a coordonat inițial bucătăria întreprinderii ploieștene, iar mai apoi responsabilitatea i-a revenit lui Gherea. Rețetele bucătăriei lui Gherea erau din cele mai diverse, de la friptura de vițel, făcută la cuptorul cu lemne, sarmale, felurite ciorbe, la pâine caldă pe vatră. Nu erau mai prejos nici coniacul, vinul, cafeaua sau ceaiul pregătit în samovoarul rusesc.



Regele Carol I: „Da, aici se mănâncă bine!”

Cu o ofertă variată și rețete speciale, era normal ca restaurantul să atragă clienți iluștri, care au asigurat la vremea respectivă, dar și peste timp, gloria localului și a patronului său. În 1897, restaurantul a fost inspectat chiar de regele Carol I, sosit la Ploiești cu prilejul dezvelirii statuii Vânătorilor. Suveranul, însoțit de doi generali, a intrat în restaurantul care tocmai fusese renovat, a mers până la bufetul acestuia și, după o scurtă examinare cu privirea, a exclamat:„Da, aici se mănâncă bine!”[18] . Gherea și întreg personalul s-au înclinat respectuos, iar regele a plecat spre vagonul său. Mai târziu, regele ar fi mărturisit că prefera produsele patiseriei lui Gherea celor similare din Capitală; aceleași gusturi le avea și Titu Maiorescu.

P.P.Carp, prim-ministru al țării, cumpăra jimblă caldă, pe care o consuma pe peron în drum spre vagonul ministerial[19]. Hasdeu era un alt obișnuit al restaurantului, stând întotdeauna la o masă cu vedere spre peron, iar Caragiale, client statornic, prefera friptura de vițel, șunca și mâncăruri mai populare, servind adesea, într-o strachină de pământ, „fasole albă făcăluită cu puțină boia de ardei roșu pe ea”[20].



Arghezi: În toată România veche se mânca bine în două locuri și în două gări, la Ploiești și Iași...”

Memorabilă rămâne istoria unui client bucureștean, căpitanul Guriță, care venea la Ploiești, între două trenuri, pentru a consuma celebra salată de icre de crap a lui Gherea. Rețeta era următoarea: „se *urățau și se puneau deasupra unei oale cu apă fierbinte ca să se-nroșească și pe urmă se frecau cu ulei de măsline și zeamă de lămâie și piper negru râșnit și ceapă de apă dulce tocată ca păsatul. Și se servea salata de icre cu pâine neagră caldă, luată din buza cuptorului și cu un țoi de țuică rece”[21].

George Ranetti ne-a furnizat și el referințe despre salata de icre a lui Gherea, dar sub forma unui pamflet la adresa polemicii dintre Gherea și C. Mille pe tema Cadrilaterului: „Eu, unul,... știu că mi-ar pieri orice poftă de mâncare, dacă aș vedea că, în fruntea listei de bucate a birtului gărei Ploiești, tot așa de eminent ca și patronul lui, dacă aș vedea, zic că, înaintea de faimoasă saladă de icre, de vestitele sarmale și de atâtea alte legendare specialități ale casei ar sta scrise pe lista de bucate a lui Gherea aceste două vorbe Epoca cadrilateră”[22].

Pe la 1910, aici poposește și Tudor Arghezi. Mai târziu avea să descrie împrejurările: „l-am cunoscut pe Gherea ca toți călătorii de cale ferată, acum 20 de ani ...în restaurantul gării din Ploiești... Dacă cititorul nu se ospătează suficient de bine la masa ideală a criticului literar, un prânz în schimb în birtul gării din Ploiești era echivalent cu un regal. În toată România veche se mânca bine în două locuri și în două gări, la Ploiești și Iași...”[23].



Lumea pitorească și anecdotele restaurantului

Ca și la Capșa, în restaurantul gării din Ploiești aveau loc regaluri gastronomico-literare patronate de Gherea, iar convivii erau Delavrancea, Vlahuță, Coșbuc, Bacalbașa și, aproape nelipsit, Caragiale; și nici nu-i greu să intri într-o atmosferă în care, probabil, devenise un adevărat ritual ca Toni Bacalbașa să scrie răvașele umoristice puse în plăcinte, iar Caragiale era într-o vervă diavolească, așa după cum descrie Izabela Sadoveanu un „revelion socialist” din 1891, desfășurat, e drept, în alt loc, casa lui Vasile Morțun[24]. Într-un astfel de mediu mustind de efervescență culturală, impusă de prezența lui Gherea și a iluștrilor săi prieteni din lumea literară a anilor 1900, era normal să apară anecdote, povești spirituale, întâmplări, având drept protagoniști personaje de prim rang, Gherea, Caragiale, Maiorescu, sau oameni obișnuiți.

Caragiale, de pildă, a călătorit des pe liniile București-Brașov, București-Buzău. Opririle lui au avut loc cel mai adesea la Ploiești, la prietenul său Dobrogeanu-Gherea, la Câmpina lui Hasdeu sau la Mizilul unui alt amic, Leonida Condeescu. Așa se explică intensa prezență a lumii feroviare în opera lui. Gherea, milionarul cu veleități socialiste, a fost un adevărat protector al lui Caragiale și nu numai[25], dăruindu-i din când în când mici stipendii, așa cum aflăm din relatările contemporanilor. A rămas celebru un episod à la Caragiale petrecut în restaurantul gării Ploiești. Gherea inițiase o nouă revistă, „Literatură și Știință”, la care s-au angajat să colaboreze nume sonore ale vremii: Vlahuță, Delavrancea și... Caragiale, dar acesta din urmă nu a trimis niciun material spre publicare, așa că în primul număr el nu a fost prezent. Gherea l-a abordat în restaurantul gării Ploiești, întrebându-l:„Bine, bre omule, toți la cîți m-am adresat mi-au dat câte ceva. De ce nu vrei să-mi dai și tu o bucată? Ce să-ți dau, ce să-ți dau? Cum crezi tu că are cineva chef de scris, când intră seara în casă și foc nu, ciai nu, tutun nu?” Sensibilizat, Gherea i-a oferit 1.000-2.000 de lei, cerându-i să scrie, dar timpul a trecut și Caragiale nu a trimis articolul promis. Ca urmare, când s-au întâlnit din nou, patronul i-a solicitat articolul. Răspunsul primit a fost unul antologic:„Bine, mă Costică, acum foc am, ciai am, tutun am, ce-mi mai trebuie să mai scriu, mă?”[26].

Se pare că Gherea nu a rămas singurul creditor care l-a împrumutat cu sume nerambursabile pe Caragiale. Surse de la „Viața Românească” povestesc un alt episod anecdotic: autorul rămas fără finanțe după aventurile negustorești pe care le vom relata mai jos a solicitat o audiență la regele Carol pentru a-i cere... bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu știi, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?”[27]. În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-și ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie.



Caragiale, epigonul lui Gherea în afaceri

George Călinescu observa faptul că de la Gherea „lui Caragiale îi veni gustul... să se apuce de negustorie”, așa că, în 1894, a concesionat restaurantul Gării din Buzău. Întreprinderea negustorească a lui Caragiale venea însă după episodul eșuat al berăriei bucureștene Mihalcea et Caragiale, din strada Gabroveni; de aici a rămas celebră o ironie a lui Caragiale adresată lui Hasdeu, căruia, după ce l-a invitat la berărie, i-a spus„că are o masă bătută în cuie și că dacă i-o învârte și pe aia se face și el spiritist”[28].

Nici la Buzău nu i-a mers însă mai bine, căci ,,se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puțin...”[29], întrucât clienții lui, funcționari la CFR, nu erau„nici moftangii, nici chilipirgii...”[30], dar nici buni platnici. După acest episod, Caragiale făcea haz de necaz dedicându-și o epigramă: „Îl admir pe Caragiale,/Negustor de băutură/Face și literatură,/Însă... nu face parale/Semnat I.L. Caragiale”[31].



Maiorescu: „Pardon. Noi suntem conservatori, dar mai liberali decât liberalii”

Celebritatea lui Gherea l-a făcut însă ținta ironiilor amicilor sau inamicilor din viața culturală sau politică românească. Așa se face că Maiorescu l-a numit birtaș, ca răspuns la faptul că Gherea îi categorisise maniera de a face critică literară în „stil avocățesc, de tribunal”. Iar atunci când Maiorescu a ajuns ministru, în 1888, s-a zvonit că Gherea va fi expulzat pentru „atacurile” din presa literară. Alarmat, Gherea s-a dus la București unde a intrat în audiență la Maiorescu, iar dialogul a fost următorul: „Eu sunt Dobrogeanu cu pseudonimul Ioan Gherea, care am scris diferite critice literare între cari atacam unele păreri ale dvs., și mi s-a adus la cunoștință că ar urma să fiu expulzat din cauza unor aprecieri care au atins susceptibilitatea dvs. Vă rog ca gentleman să-mi spuneți dacă zvonul este adevărat și să-mi acordați o păsuire de 7-8 zile ca să-mi aranjez familia și mica mea afacere”. Cu eleganță, Maiorescu i-ar fi răspuns: „Pardon. Noi suntem conservatori, dar mai liberali decât liberalii; nu expulzăm oamenii pentru scrierile lor, chiar dacă ating persoana noastră. Dar un lucru nu-l pot admite. De ce m-ai făcut avocat în literatură?... Eu nici ca avocat nu primesc un caz până nu mă conving în prealabil că clientul meu are dreptate. Cum aș putea face pe avocatul în materie de literatură?”[32].

Gherea nu fost, deci, expulzat; a primit chiar cetățenia română în 1890, în volumul de Studii critice nu l-a mai categorisit pe Maiorescu drept avocat în critica literară, iar Maiorescu nu a intrat niciodată în restaurantul gării, preferând să comande direct din vagon.



Sturdza: „Bine, bre, dar chiar și lista de bucate a restaurantelor trebuie s-o aprobe primul ministru?”

Și Hasdeu, un obișnuit al restaurantului, l-a gratulat cu o ironie fină pe patron, atunci când ar fi răspuns unui chelner care l-a întrebat despre calitatea mâncării servită că este deasupra oricărei critici, făcând aluzie la ocupațiile patronului[33]. Și George Ranetti a contribuit la celebritatea deja bine conturată a lui Gherea, a ocupațiilor sale de critic literar, teoretician al socialismului și patron de restaurant, dedicându-i următoarele rânduri: „La iarnă, eminentul Gherea/ va da-n vileag un nou volum/ toți cititorii culți din țară/Cu dor așteaptă, ca-n sfârșit/Să vadă chestia agrară/Cum Gherea-o va fi rezolvat/…De-aceea, zău, maistre Costică//Pâ-n să citim ce carte ai scris,/Nu poți țăranilor(anume, din Prahova)să-ngăduiești/Ca măcar gratis să consume/ În birt, la gara din Ploiești”. Și un post-scriptum scris tot de Ranetti, ca venind din partea unui chelner al restaurantului: „Domnul G Ranetti-ncurcă/două chestii felurite/Și nu știe, pasă-mi-te,/C-alta-i chestia agrară…/Chiar eu, țal la Don Costică,/Pe socialiști votez,/Da când vorba-i la o-adică/Cu clienții sunt burghez! /Plusvaloarea le-o/ncasez.[34]

Așa s-au născut numeroasele anecdote care au făcut înconjurul societății românești, bazate pe întâmplări reale, precum aceea în care unul dintre chelnerii noi ai restaurantului s-a dus la șeful gării să-i aprobe lista cu meniul restaurantului din ziua respectivă. În biroul șefului se afla însă doar primul ministru, D.A. Sturdza, căruia chelnerul i s-a adresat: „Să trăiți! V-am adus lista restaurantului la aprobare”. Primul ministru ar fi răspuns:„Bine, bre, dar chiar și lista de bucate a restaurantelor trebuie s-o aprobe primul ministru?”[35]. Riguros, a verificat lista și i-a înapoiat-o chelnerului înlemnit de greșeala făcută.    

Notorietatea restaurantului atrăgea și cheflii vestiți ai altor orașe. O astfel de figură, un client special, o combinație între cetățeanul turmentat și Agamiță Dandanache, a fost avocatul politician Iancu Brătescu, poreclit de presa satirică a vremii „Decalitru”. Acesta frecventa des restaurantul, perorând cu foc împotriva nihiliștilor și a lui Gherea, care zâmbea îngăduitor, spre deliciul publicului strâns special să-l asculte[36].



Sfârșitul unei epoci, începutul legendei

Trecerea timpului nu iartă pe nimeni, așa că, rând pe rând, marile figuri ale restaurantului au plecat în lumea umbrelor; unii – marile nume ale literaturii – au intrat în istorie; ceilalți – clienții obișnuiți – au căzut în uitare. Din 1916 a început și decăderea restaurantului, căruia războiul i-a dat lovitura de grație. În 1918, un călător remarca faptul că armata germană transformase fostul restaurant elegant într-o cârciumă murdară. Gherea a plecat din calea războiului în Elveția, apoi a revenit și și-a reluat ocupația, însă moartea sa, survenită pe 7 mai 1920, a pus punct definitiv gloriei restaurantului gării din Ploiești.

Concesionat în 1921, apoi devenit, din 1948, restaurant de stat, concesionat din nou după 1990, restaurantul nu a mai cunoscut niciodată notorietatea națională avută în plină „Belle Epoque” românească și ploieșteană. Localul există și acum, dar e la fel de urât ca peroanele „Eurogării” Ploiești Sud. Doar o plăcuță de marmură mai amintește de Gherea și epoca lui...







[1]Wally Ollins, Despre brand, București, Ed. Comunicare.ro, 2006, pp.170-171.

[2]The Cambridge Modern History, The Growth of Nationalities, Cambridge University Press,volume XI,1909, p. 646.

[3]În 1862, spre exemplu, orașul avea 27.500 locuitori și 116 cârciumi – o cârciumă la 247 locuitori (Groșescu Ion, Mahalalele Ploieștiului, Ploiești, Ed. Karta-Graphic, 2008, ed.I, p.75 ).

[4]Radu Stanian (1840-1897), participant la mișcarea republicană din 1870, membru PNL, deputat, primar al orașului Ploiești cu mici întreruperi între 1883-1897, s-a remarcat prin spiritul său gospodăresc, fiind unul dintre cei care au contribuit activ la modernizarea orașului.

[5]Mircea Iorgulescu, De neamul ploieștenilor, http://revistacultura.ro/nou/2010/12/de-neamul-ploiestenilor/, accesat 25 martie 2013.

[6]Al.O. Teodoreanu, Restaurantele din gări, în ,,Adevărul literar și artistic”, an XII, nr. 638, 26 februarie 1933, p. 7.

[7]Carol Nicolae Debie, O Cronică Ploieșteană, vol. III, Ploiești, Ed. Ploiești Mileniul III, 2006, p.36.

[8]Chiar renumele de „orașul celor 200 de cârciumi” este cel mai probabil exagerat, întrucât cu siguranță că și alte orașe de aceeași dimensiune aveau cam același număr de astfel de localuri.

[9]Carol Nicolae Debie,op. cit., vol II., p. 290.

[10]„Adevărul literar și artistic”, an IX, nr. 494, 25 mai 1930.

[11]Adrian Maniu, Birtașul Cărților, în „Adevărul literar și artistic”, an IX, nr. 494, 25 mai 1930.

[12]http://www.marxists.org/archive/trotsky/profiles/gherea.htm,accesat la 20 martie 2013.

[13]Zigu Ornea, Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea, București, Ed. Cartea Românească,1982, p. 159, 160.

[14]Ibidem, p. 161.

[15]„Furnica”, an V, nr. 235, p. 10.

[16]„Adevărul literar și artistic”, an IX, nr. 494, 25 mai 1930.

[17]C. Păcurariu, Câteva amintiri despre C.Dogrogeanu-Gherea, București,1936, p. 43.

[18]C. Păcurariu, op. cit., p. 16.

[19]Ibidem, p. 25.

[20]Ibidem, p. 17.

[21]Rodica Mandache, Salata de Icre a lui Dobrogeanu-Gherea, în http://jurnalul.ro/special-jurnalul/salata-de-icre-a-lui-dobrogeanu-gherea-607910.html, accesat 10 aprilie 2013.

[22]„Furnica”, septembrie 1913, p. 2.

[23]„Adevărul literar și artistic”, an IX, nr. 494, 25 mai 1930.

[24]„Adevărul literar și artistic”, 5 ianuarie 1930, p. 1.

[25]Dincolo de calitățile sale intelectuale, Gherea s-a caracterizat printr-o mare generozitate și omenie, ajutându-și necondiționat prietenii, dar și oamenii simpli, iar în primele sale decenii socialismul român a avut ca sursă de finanțare și sumele donate de Gherea, din veniturile restaurantului din gara Ploiești. Vezi Ion Șt. Baicu, Costin Vrânceanu, O istorie a social-democrației din Ploiești și din Valea Prahovei. 1870-1948, Ploiești, Editura Ploiești- Mileniul III, 2008.

[26]Marin Bucur, Opera Vieții – O biografie a lui I.L.Caragiale, București, Editura Cartea Românescă, 1989, p. 371-372 .

[27]Marin Bucur, op. cit., p. 395.

[28]Paul Bujor,Amintiri despre A. Vlahuță și I.L.Caragiale, București, Cartea Românescă, 1938, p. 82.

[29]Nicolae Peneș, I.L. Caragiale, comersant la Buzău, Buzău, Ed. Evenimentul Românesc Grup, 2005, p. 9.

[30]Vezi, Caragiale și ceferiștii, în „Săptămâna CFR”, an IV, nr. 21, 24 octombrie 1943, p. 3.

[31]Marin Bucur, op. cit., p. 384.

[32]„Adevărul literar și artistic”, an IX, nr. 494, 25 mai 1930.

[33]Zigu Ornea, op. cit., p. 157.

[34]Groșescu Ioan, Mahalalele Ploieștiului, Ploiești, Editura Karta-Graphic, 2008, p. 117.

[35]Ion Mitican, Un veac prin gara Iași, București, Ed. Sport-Turism, 1983, p. 208-209.

[36]C. Păcurariu, op. cit., pp. 28-29.

sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-brand-al-ora-ului-restaurantul-lui-gherea-gara-ploiesti
Sus In jos
http://www.sagetzel.ro
 

Un brand al orașului: Restaurantul lui Gherea din Gara Ploiești

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 

 Subiecte similare

-
» Un brand al orașului: Restaurantul lui Gherea din Gara Ploiești
» LA MULTI ANI user-ului mosifoca !
» LA MULTI ANI user-ului: Spartan1948
» Radacini si crestere noua la cattleya cu ajutorul atonik-ului
» Mocănița de pe Valea Finișului, județul Bihor
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forumul pasionatilor de trenuri din România :: DIVERSE :: DISCUTII LIBERE-